Acuma doua seri am visat o nebunie. Evenimente fara pic de logica, pe care nu le pot scrie fara a-mi asuma o eventuala trimitere la psihiatru. Iar cum nu sunt inca pregatita sa aflu oficial gradul meu de nebunie, voi pastra unele detalii ale visului doar pentru mine.
Ma intreb oare de ce visam. Si de ce doar unii sunt binecuvantati cu astfel de amintiri ireale. De cand ma stiu, imaginatia mea bogata imi daruieste vise din care ma trezesc intrebandu-ma unde ma aflu: in vis sau in realitate. Vise in care pot sa jur ca ating alte persoane, in care alerg, in care ma ascund cu tenacitate, in care sunt mai fericita ca oricand sau mai infricosata ca niciodata. Am avut nopti in care evitam sa adorm, gasindu-mi altceva de treaba, incercand a mai amana momentul in care visul avea sa puna din nou stapanire pe mine sau nopti in miezul carora ma trezeam plangand fara a mai tine minte motivul. Vise care le-am tinut minte pret de cateva secunde si care s-au evaporat inexplicabil sau vise, pe care si acum dupa zeci de ani, sunt la fel de proaspete ca si atunci.
Cred ca unele vise sunt clar influentate de filmele pline de suspans pe care rar le urmaresc. Si de cartile ce imi ating sufletul. Acele carti pe care pun mana din greseala si de care nu mai reusesc sa ma desprind pana cand nu savurez ultima fila. Imi aduc aminte cum, citind "Memoriile unei gheise", noptile mele aveau mireasma de ciresi proaspat infloriti. Iar in zilele de vara cand am descoperit viata familiei Deleanu din "La Medeleni", noptile mele erau insorite si pline de copii, purtand nume de Olgute si Danuti.
Visul de acum doua seri n-are legatura nici cu filmele, nici cu cartile. Am ales doar comedii in ultima vreme, iar cartile pe care le citesc acum nu fac decat sa imi dea dureri de cap pe timp de zi si cosmaruri doar atunci cand le rasfoiesc si imi dau seama ca examenul se apropie, iar cunostintele mele in materia de analiza afacerii stagneaza. Dar asta n-are nici o legatura cu povestea mea.
Poate ca m-am rugat mult sa primesc o sansa. Sa pot sa schimb un final. Si am primit raspuns, mi s-a dat o sansa ireala, dar suficienta pentru mine.
Desi visul meu incepe cu o ruleta ruseasca repetata de cateva ori, iar personajele plasate de mine acolo nu au nici chip si nici logica, finalul e tot ce aleg sa pastrez in memorie si sa-l astern pe hartie. Pentru ca finalul n-are nici o legatura cu nebunia transpusa in vis sau cu glontul ce strapunge teasta unei tinere necunoscute la cea de-a cincea apasare a tragaciului, ci e doar un raspuns la o veche dorinta.
Am avut ocazia sa ii mangai din nou parul alb si sa o vad frumoasa ca intotdeauna. Cu hainele ei cele mai dragi, in care verdele predomina cu statornicie, cu parul prins in coc, statea intinsa in patul din bucatarie. I-am mangaiat parul, iar ea a deschis ochii si mi-a spus ca ma iubeste. Limpede si clar. Am simtit firele de par printre degetele mele, i-am atins pielea-i moale si catifelata, i-am vazut ochii caprui pe care i-am mostenit. I-am raspuns din tot sufletul ca o iubesc. Si atat, ca visul s-a sfarsit. Si atat, pentru ca atat imi dorisem. Nimic mai mult.
M-am trezit naucita de tot ceea ce visasem. Mi-au trebuit cateva minute sa ma dezmeticesc, sa inteleg ce tocmai se intamplase intr-o alta lume. Simtisem totul ca fiind aievea.
Am plecat sa alerg asa cum fac de aproape o saptamana, din nou, in fiecare dimineata. Eram fericita. Imi primisem raspunsul. Iar, mai apoi, o barza trecu deasupra mea aproape mangaindu-mi parul cu una din aripile ei mari, intocmai mangaierii din vis. O stare pe care o simti, dar care n-a fost in realitate. O amintire ce iti aduce liniste dupa atatia ani, o dorinta ce ardea in mine de mult.
 |
| Traim un vis. Si atunci, de ce sa nu dam crezare viselor? |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu