Dilema găleţii cu gheaţă

Să-mi torn sau nu o găleată cu gheaţă în cap? Aceasta-i, mai nou, frecventa întrebare. Nu, nu voi face acest lucru sperând că lumea va deveni un loc mai bun. Motivele-s mai multe. În primul, dacă aş vrea să dau frâu liber sufletului meu umanitar, aş alege o acţiune punctuală. Altfel spus, aş dărui unei anume persoane ceva ce ştiu cu siguranţă că are nevoie, nu aş dona pentru un proces general. Iar cine zice că termenul de cercetare nu e general, clar nu vorbeşte aceeaşi limbă ca mine. Aşa că aleg să fac un bine individual şi fără publicitate. Vecina de la două uşi distanţă de tine crezi că nu are nevoie de ceva? Bătrâna de la colţ de stradă, cu picioarele îngheţate, crezi că nu ar aprecia niste haine călduroase? Copiii abandonaţi prin spitale nu s-ar bucura pentru cateva minute de afecţiune? Oare n-au şi ei nevoie de mâncare, hăinuţe şi medicamente? S-au rezolvat toate problemele din România? Dar măcar de-am şti sigur care-i rezultatul final şi că bănuţii daţi de fiecare ajung acolo unde e nevoie.

Sunt sigură că Asociatia ALS are un scop nobil, curat, nu contest asta. Dar cheltuielile administrative, de marketing, PR şi altele asemănătoare nu-s plătite tot de cei care donează? Oare există o puşculiţă separată din care se va plăti găsirea tratamentului mult dorit? Nu, nu cred asta.
Curiozitatea m-a impins să-i rasfoiesc puţin situatiile financiare, care per total s-ar sumariza astfel:

Primul lucru ce sare în ochi e că doar 28% din fonduri se duc spre cercetare.

Daria isi scrie povestea

Fotografie realizata de Andreea Megles - www.photocouture.ro

Daria nu a aparut ca urmare a unei idilice povesti de iubire, ci a fost provocata de palma brutala a realitatii. Un nume pentru a te bucura de timpul vindecarii, perioada in care zgarieturile de pe portelanul inimii trebuiau sa fie sterse. Iar, in tot acest timp, tu urma sa fii categorisit de altii ca nebun. Dar ai trecut de mult de pragul nebuniei, mai ai o singura dorinta. Sa redevii tu omul din trecut.

Si, totusi, Daria a fost aleasa pe motiv de lipsa de trecut. Uneori e necesara o pauza de la realitate, sa iti acorzi cateva momente de visare, sa uiti de geanta cu greseli ce te asteapta acasa. O geanta ale carei barete nu au mai rezistat greutatii si au plesnit de mult, pocnind direct in inima. Si-atunci ai de ales: ori plangi si semnezi un tratat de pace cu trecutul, ori iti alegi o noua viata, macar pentr-un moment. Iar cum lacrimile alegi sa le pastrezi doar pentru fericire, dai viata unui nume, pastrand pecetea de nebun.

Cine sunt eu ca sa o judec pe Simona Halep?

Toata ziua am asteptat cu sufletul la gura primul meci de la US Open. Nu numai ca urma sa inceapa marele turneu, dar juca Simona Halep. Am citit numele adversarei si, cum nu imi suna cunoscut, am dat un search scurt pe Google si mi-am spus imediat ca va castiga fara nici o problema. Incepe meciul si, in acelasi timp, incep sa ma minunez de ce vad pe teren. O fatuca din State, "a college tennis player" cum o numeau comentatorii americani, ii dadea serioase batai de cap romancei. Si-atunci m-am enervat pe jocul Simonei.

Dar cu ce drept? Mi-am pus imediat intrebarea, incercand sa inteleg de unde mormanul asta de nemultumire. E angajata mea si nu isi face treaba? Nu. Am trimis-o eu acolo? Nu. N-am nici o legatura cu ea, doar ca o admir pentru determinarea ei de a fi cineva in lumea tenisului. Da, e romanca, dar nu e ca si cum ar fi sponsorizata de statul roman. Nici vorba.  E romanca, dar nu e ca si cum a ales sa joace tenis pentru a reprezenta Romania. Jocul il face pentru ea si o admir pentru determinare. Si asta ar trebui sa inteleaga toata lumea: Halep e un nume si nu o reprezentanta a Romaniei. Pentru ca nu Romania i-a pus in desaga titlurile si rezultatele obtinute. Nu, ea singurica a luptat.

Reteta fericirii mele

Multa vreme am crezut, cu naivitate pur copilareasca, ca fericirea ti-e pusa in geanta vietii numai dupa o lupta nebuna pentru ea. La 19 ani am picat din trenul de Piatra Neamt direct in Bucuresti, pregatita fiind de acasa, cu o lista de obiective, unele, simple stereotipii imprumutate de la cei din jurul meu. Planul era simplu. Ramanand fidela listei, fericirea urma sa apara cu fiecare punct bifat cu verde.

Acum, nu contest calitatea listei, nici vorba. Ci a planului care urma sa imi aduca fericire. Credeam ca e un punct final si nu o stare permanenta. Greseala mea, si a multora cu siguranta, a fost sa astept ca fericirea sa apara sau, mai rau, sa mi-o aduca cineva. Zici ca era un cadou impachetat in folie sclipicioasa, adus pe o tava, la fel de sclipicioasa si ea, de cineva ("Aducatorul" de fericire). Si toata "sclipiciozitatea" fericirii avea menirea de a ma atentiona, ca, da, acel cadou e Fericirea. Ca nu cumva, in goana zilnica si in iuresul evenimentelor, sa ratez sansa mea unica de a intalni fericirea. Dar, mai mult, cadoul urma sa il primesc doar dupa o lupta epuizanta, dupa ore de munca ce imi furau si ultima picatura de energie. Iar lupta trebuia sa fie facuta cu dedicare si epuizare neaparat. Sa uit ca sunt un simplu om. Mi-au trebuit ani sa inteleg ca fericirea nu-i un scop, nu-i un capat de drum, ci mi-e partener de viata, cu mici exceptii, ca de am fi fericiti necontenit, am fi plictisitori.