Ce-am visat si cum a fost de fapt? - partea a II-a

Petreceam zile in sir uitandu-ma la inelul cu pietricica mica si stralucitoare ce isi gasise locusor pe mana mea si visam cu ochii largi deschisi la nunta ce avea sa vina. Aveam in minte basmul Cenusaresei, cel transpus de Disney, in care vietati micute vin si o ajuta pe viitoarea printesa sa puna la cale o tinuta de neuitat. Cred ca asa imi inchipuiam si eu ca va decurge perioada de dinainte nuntii. Ca voi face o lista, voi da vreo doua telefoane/e-mail-uri, voi semna vreo 2-3 contracte si gata, lumea toata se va pune in miscare pentru a da viata planurilor mele de nunta. Iar in timp ce micile ajutoare se zbat sa respecte cu strictete indicatiile mele, urma sa am timp berechet pentru tratamente cosmetice, sa ma relaxez la vreun spa oarecare, ca doar totul era pus la punct si trebuia numai sa asteptam ziua cu pricina. Parul, tenul, silueta, toate trebuiau sa fie perfecte pentru mult asteptata nunta, iar eu trebuia sa afisez cea mai relaxata si odihnita varianta a persoanei mele. Am adaugat o poza cu mine, nemachiata, din dimineata nuntii, cu tenul cum il am de obicei dupa doar vreo 4 ore de somn, cu parul ars de un incompetent ce se da mare hair stylist, dar reparat pe cat s-a putut de draga mea Oksana.
Cred ca v-ati cam prins cum a fost cu realitatea, care pe ici pe colo s-a imbinat si cu visul, dar doar pe ici si doar pe colo. Mai ales la partea in care silueta am dobandit-o din cauza stresului proaspat aparut in viata noastra.
Aveam la dispozitie aproape un an sa organizez totul. Mai mult de atat ce imi puteam dori?

Probabil ca doar o simpla ramanere la termenul initial. Aveam sa aflu peste doar cateva zile ca perioada de planificare se redusese la cateva saptamani, pentru ca urma sa plecam din tara pentru o buna bucata de timp. Ne punem repede pe cautat saloane, localuri, restaurante, orice ar fi putut sa ne ofere un acoperis deasupra capului in timpul nuntii. Aflam ca desi trebuia sa fi rezervat ceva cu vreo 20 de ani inainte, mai sunt totusi variante si pentru noi. Rasuflam usurati si mergem sa vedem vreo doua variante. Nu o sa dau nume, ca nu vreau sa fac nici un fel de publicitate, nici buna, nici rea. Intram in primul, amplasat undeva prin zona Pipera. Bineinteles, ca aveam programare, ca altfel n-ai nici o sansa sa ti se acorde 5 minutele din pretiosul timp al unui tinerel oarecare al carui rol in toata treaba asta nu e decat sa-ti inmaneze niste foi cu informatii si sa-ti arate incaperea cu pricina. Bun, pasim in primul salon, cu pereti maronii si mocheta ca o zebra turtita, in care mirosul de tigara m-a impiedicat sa-l vad in totalitate. Intrebam cum stau cu ventilatia, aflam ca totul e perfect si mirosul va disparea la nunta. Nu stim cum, dar el ne-a asigurat ca asa va fi. Sa specific totusi ca salonul e incadrat undeva in categoria fite si ca am aflat chiar de la tinerelul nostru cum ca si cateva vedete de seama ale Romaniei au sarbatorit ziua cea mare in acelasi loc. Incerc sa nu-i dau vreo replica acida, ca poate totusi gasim vreo varianta viabila si nu vreau sa-mi stric relatiile cu tinerelul de la prima intalnire. A doua oprire e un cort alb, minunat, ce parea desprind din povesti, cel putin pe dinafara. Inauntru, albul nu mai era chiar asa alb, ca na, se fumeaza la petreceri, iar tavanul matasos imi apasa, imaginar vorbind, pe creier. Am plecat de acolo gandindu-ne ca mai avem pe lista cel putin 5 localuri si e imposibil ca toate sa fie la fel. Nu o sa mai insirui cum a decurs fiecare descoperire a saloanelor de nunta din Bucuresti, dar va pot face un scurt rezumat. Sali micute, in care invitatii ar fi dansat pe un mic patratel, meniuri de la 45 de euro, la care daca adaugai bautura, ca doar n-o sa-ti tii invitatii pe uscat, taxa de dop, taxa de nu mai stiu ce, ajungeai la tariful standard de vreo 90-100 euro, dar ce conteaza, ca doar in reclama era de la DOAR 45 euro, saloane fara ventilatie, in care mirosul de tigara era impregnat in toti peretii, oameni neseriosi care uitau de intalnirile stabilite si confirmate cu 15 minute inainte. Dupa aproape o saptamana de vizitat astfel de locuri, am zis ca nu imi mai trebuie maritis si ca aleg fara nici o ezitare concubinajul, ca de altfel ajung sa-mi pierd toti nervii si toata rabdarea, ce oricum mi-e limitata de fel.

Norocul meu ca am un sot mai calm din fire. Mi-a propus sa facem o plimbare prin zona Agronomie, unde ne placuse cat de cat un locusor. Inainte de a ajunge la locul cu pricina, zarim o terasa frumoasa, cu o reclama draguta alaturi prin care eram anuntati ca organizeaza si nunti. Intram cu inima cat un purice, fara vreo programare in prealabil, suntem intampinati de un chelner amabil, iar dupa cateva minutele pasim intr-un salon micut, dar cochet, luminos, cu spatiu de dans suficient de mare, cu niste mici candelabre ce dadeau o nuanta de basm intregii nunti. Tresar incantata la vederea locului si intreb de persoana care se ocupa de salon. Pana aici toate bune. Vine doamna, care sper ca nu e fana inraita a blogului pentru ca mai am niste spatiu rezervat special pentru ea in postarile mele viitoare, cu un zambet larg, ne arata toate variantele de meniuri, ne explica absolut tot ce ar trebui sa stim. Combinam cum trebuie meniurile, scoatem sarmalele la dorinta nesabuita a miresei care dintotdeauna a considerat ca locul lor e la pomeniri si nu la nunti, se cruceste doamna la auzul propunerii, dar n-are ce face, ca fiecare e cu stolul lui de pasarele, batem palma, semnam contractele si stabilim sa ne vedem cu o luna inainte de marele eveniment pentru degustari si alte detalii.

Ne intoarcem acasa fericiti, cu prima noastra victorie. N-aveam de unde sti ca de-abia de acum incepe greul cu adevarat. Plecam din tara si restul, absolut totul, a fost organizat online, cu sute de e-mailuri scrise, cu oameni dragi care ne-au ajutat sa semnam contracte sau care au pus o vorba buna pe unde aveam nevoie.

Si-am trecut la punctul doi de pe lista, muzica. Cine ne va incanta urechiusile pe durata intregii nopti? De unde sa stim ca pentru a gasi o trupa buna iti trebuie noroc cu carul, asta in cazul in care nu esti dispus sa platesti o caruta de bani pentru niste neica nimeni sa-ti cante de doua ori cate 45 de minute in seara minunata. Ca mai nou asa e moda. Nu-ti canta cam nimeni toata nunta, ca na ragusteste personajul, dar plata de la final include vreo 30 de ore de cantat continuu pentru vreo 10 cantareti celebri adusi de pe scenele internationale ale lumii. Dupa zeci de oferte primite, dupa oameni neseriosi care se gandeau ca au dat de vreun prost/proasta numai bun de stors de bani, am decis sa luam un DJ si gata. Da-o incolo de trupa, ca albesc pana la nunta.

Repet, norocul  meu ca sotul meu e calm din fire si nu se lasa cu una cu doua. Stam, ma calmez, mai caut si gasesc minunea mult cautata, Mirage. Ascult niste melodii, imi plac. Vorbesc cu reprezentantul trupei, ne intelegem fara prea multe cuvinte, de zici ca ne stim de ani de zile, ma asigura ca vor canta toata noaptea, lucru care l-au si facut ireprosabil, imi spune tot ce imi poate oferi, lumini, DJ, toate stilurile muzicale, masina de fum, saxofonistul meu drag si un pret decent pentru tot pachetul. Si asa ne-am facut si cu trupa. Multumesc, Liviu, Alexandra & the band! ;)

Toata cautarea asta a durat luni de zile, timp in care nu faceam decat sa ascult trupe pe youtube, sa scriu mailuri, sa primesc oferte, care mai de care mai absurde, sa visez ca voi avea o nunta surda. Nu prea se aseamna cu visul meu, nu?

De bine, de rau, dupa cautari indelungate si inversunate, macar pentru primele doua lucruri de pe lista noastra am gasit ce ne-am dorit, dar la restul?