Acuma doua seri am visat o nebunie. Evenimente fara pic de logica, pe care nu le pot scrie fara a-mi asuma o eventuala trimitere la psihiatru. Iar cum nu sunt inca pregatita sa aflu oficial gradul meu de nebunie, voi pastra unele detalii ale visului doar pentru mine.
Ma intreb oare de ce visam. Si de ce doar unii sunt binecuvantati cu astfel de amintiri ireale. De cand ma stiu, imaginatia mea bogata imi daruieste vise din care ma trezesc intrebandu-ma unde ma aflu: in vis sau in realitate. Vise in care pot sa jur ca ating alte persoane, in care alerg, in care ma ascund cu tenacitate, in care sunt mai fericita ca oricand sau mai infricosata ca niciodata. Am avut nopti in care evitam sa adorm, gasindu-mi altceva de treaba, incercand a mai amana momentul in care visul avea sa puna din nou stapanire pe mine sau nopti in miezul carora ma trezeam plangand fara a mai tine minte motivul. Vise care le-am tinut minte pret de cateva secunde si care s-au evaporat inexplicabil sau vise, pe care si acum dupa zeci de ani, sunt la fel de proaspete ca si atunci.
Cred ca unele vise sunt clar influentate de filmele pline de suspans pe care rar le urmaresc. Si de cartile ce imi ating sufletul. Acele carti pe care pun mana din greseala si de care nu mai reusesc sa ma desprind pana cand nu savurez ultima fila. Imi aduc aminte cum, citind "Memoriile unei gheise", noptile mele aveau mireasma de ciresi proaspat infloriti. Iar in zilele de vara cand am descoperit viata familiei Deleanu din "La Medeleni", noptile mele erau insorite si pline de copii, purtand nume de Olgute si Danuti.
