Scrisoare catre viata mea

Draga viata,

In urma cu un an, intr-o marti la ora 13, spuneam un "Da!" gatuit, plin de emotie, pentru o viata frumoasa, fara de sfarsit, alaturi de cel care imi aduce fericirea in fiecare zi. Spuneam "Da!" ca recunoastere a iubirii, a prieteniei si a povestii minunate care ne leaga de mai bine de 4 ani.

Dupa un an, pot spune doar ca dragostea noastra-i mai puternica, iar amintirile primelor 365 de zile ale proaspetei familii Motoi sunt ca un saculet auriu plin cu fericire, calatorii, intelegere, cunoastere si planuri marete pentru viitor.

A venit vremea sa iti scriu ca sa te rog ceva. Picura fericire in acelasi ritm, aseaza-ne pasii pe taramuri cat mai fermecate, inteteste-ne iubirea prin metodele tale magice si da-ne, in continuare, dreptul de a visa. Draga viata, fii cat mai buna cu noi, condu-ne spre amintiri viitoare cu aroma de ciresi infloriti, indeparteaza fiecare obstacol pe care il intrevezi si lasa calea noastra curata, presarata cu petale de iubire, intelegere si imbratisari nesfarsite.

Astept, cu emotie si curiozitate, urmatoarele tale zile.

Cu drag, 

Iuliana

Toamna-i anotimpul iubirii

Alpsee Hohenschwangau

Dintre anotimpuri, recunosc, am unul preferat. Toamna mea poarta amintiri blande, ocrotite de un soare pal. E acea vreme in care lumea prinde culoarea. Rosul, aramiul, mahonul si galbenul se amesteca amabil si dau culoare tabloului vietii. Asa se transforma padurea intr-un carusel de nuante, iar parcurile se acopera cu covoare de frunze usor fosnitoare. Iar fiecare pas de-al tau poarta o nota muzicala cand tu schimbi locul frunzelor moarte. Dar nu-i nimic, continui cu drag momentul de creatie si smotocesti covorul natural fara pic de regret. El a fost asezat intocmai pentru tine, sa-ti aline dorul de vara si sa-ti cante melodii de anotimp al iubirii.

Si cine nu iubeste aroma de toamna? Mireasma puternica a strugurilor amestecata cu dulceturile mamei ramane intiparita in inima si la mai bine de 1.500 de kilometri departare de casa. Toamna e anotimpul vinetelor coapte, al ciupercilor ce invadeaza padurea, al nucilor cazute pe pamant, al trandafirilor purtatori de secrete, al ultimelor puteri solare, stapanind, totodata, melancolia vacantei de vara. Ne luam ramas bun de la nisip si mare si imbratisam cu iubire pastelata regina cu vesmant catifelat. Nimic nu se compara cu o plimbare de toamna, in care dealurile renunta la tenta prea verde, iar din case incepe sa se plimbe peste sate fumul de cuptor.

Dilema găleţii cu gheaţă

Să-mi torn sau nu o găleată cu gheaţă în cap? Aceasta-i, mai nou, frecventa întrebare. Nu, nu voi face acest lucru sperând că lumea va deveni un loc mai bun. Motivele-s mai multe. În primul, dacă aş vrea să dau frâu liber sufletului meu umanitar, aş alege o acţiune punctuală. Altfel spus, aş dărui unei anume persoane ceva ce ştiu cu siguranţă că are nevoie, nu aş dona pentru un proces general. Iar cine zice că termenul de cercetare nu e general, clar nu vorbeşte aceeaşi limbă ca mine. Aşa că aleg să fac un bine individual şi fără publicitate. Vecina de la două uşi distanţă de tine crezi că nu are nevoie de ceva? Bătrâna de la colţ de stradă, cu picioarele îngheţate, crezi că nu ar aprecia niste haine călduroase? Copiii abandonaţi prin spitale nu s-ar bucura pentru cateva minute de afecţiune? Oare n-au şi ei nevoie de mâncare, hăinuţe şi medicamente? S-au rezolvat toate problemele din România? Dar măcar de-am şti sigur care-i rezultatul final şi că bănuţii daţi de fiecare ajung acolo unde e nevoie.

Sunt sigură că Asociatia ALS are un scop nobil, curat, nu contest asta. Dar cheltuielile administrative, de marketing, PR şi altele asemănătoare nu-s plătite tot de cei care donează? Oare există o puşculiţă separată din care se va plăti găsirea tratamentului mult dorit? Nu, nu cred asta.
Curiozitatea m-a impins să-i rasfoiesc puţin situatiile financiare, care per total s-ar sumariza astfel:

Primul lucru ce sare în ochi e că doar 28% din fonduri se duc spre cercetare.

Daria isi scrie povestea

Fotografie realizata de Andreea Megles - www.photocouture.ro

Daria nu a aparut ca urmare a unei idilice povesti de iubire, ci a fost provocata de palma brutala a realitatii. Un nume pentru a te bucura de timpul vindecarii, perioada in care zgarieturile de pe portelanul inimii trebuiau sa fie sterse. Iar, in tot acest timp, tu urma sa fii categorisit de altii ca nebun. Dar ai trecut de mult de pragul nebuniei, mai ai o singura dorinta. Sa redevii tu omul din trecut.

Si, totusi, Daria a fost aleasa pe motiv de lipsa de trecut. Uneori e necesara o pauza de la realitate, sa iti acorzi cateva momente de visare, sa uiti de geanta cu greseli ce te asteapta acasa. O geanta ale carei barete nu au mai rezistat greutatii si au plesnit de mult, pocnind direct in inima. Si-atunci ai de ales: ori plangi si semnezi un tratat de pace cu trecutul, ori iti alegi o noua viata, macar pentr-un moment. Iar cum lacrimile alegi sa le pastrezi doar pentru fericire, dai viata unui nume, pastrand pecetea de nebun.

Cine sunt eu ca sa o judec pe Simona Halep?

Toata ziua am asteptat cu sufletul la gura primul meci de la US Open. Nu numai ca urma sa inceapa marele turneu, dar juca Simona Halep. Am citit numele adversarei si, cum nu imi suna cunoscut, am dat un search scurt pe Google si mi-am spus imediat ca va castiga fara nici o problema. Incepe meciul si, in acelasi timp, incep sa ma minunez de ce vad pe teren. O fatuca din State, "a college tennis player" cum o numeau comentatorii americani, ii dadea serioase batai de cap romancei. Si-atunci m-am enervat pe jocul Simonei.

Dar cu ce drept? Mi-am pus imediat intrebarea, incercand sa inteleg de unde mormanul asta de nemultumire. E angajata mea si nu isi face treaba? Nu. Am trimis-o eu acolo? Nu. N-am nici o legatura cu ea, doar ca o admir pentru determinarea ei de a fi cineva in lumea tenisului. Da, e romanca, dar nu e ca si cum ar fi sponsorizata de statul roman. Nici vorba.  E romanca, dar nu e ca si cum a ales sa joace tenis pentru a reprezenta Romania. Jocul il face pentru ea si o admir pentru determinare. Si asta ar trebui sa inteleaga toata lumea: Halep e un nume si nu o reprezentanta a Romaniei. Pentru ca nu Romania i-a pus in desaga titlurile si rezultatele obtinute. Nu, ea singurica a luptat.

Reteta fericirii mele

Multa vreme am crezut, cu naivitate pur copilareasca, ca fericirea ti-e pusa in geanta vietii numai dupa o lupta nebuna pentru ea. La 19 ani am picat din trenul de Piatra Neamt direct in Bucuresti, pregatita fiind de acasa, cu o lista de obiective, unele, simple stereotipii imprumutate de la cei din jurul meu. Planul era simplu. Ramanand fidela listei, fericirea urma sa apara cu fiecare punct bifat cu verde.

Acum, nu contest calitatea listei, nici vorba. Ci a planului care urma sa imi aduca fericire. Credeam ca e un punct final si nu o stare permanenta. Greseala mea, si a multora cu siguranta, a fost sa astept ca fericirea sa apara sau, mai rau, sa mi-o aduca cineva. Zici ca era un cadou impachetat in folie sclipicioasa, adus pe o tava, la fel de sclipicioasa si ea, de cineva ("Aducatorul" de fericire). Si toata "sclipiciozitatea" fericirii avea menirea de a ma atentiona, ca, da, acel cadou e Fericirea. Ca nu cumva, in goana zilnica si in iuresul evenimentelor, sa ratez sansa mea unica de a intalni fericirea. Dar, mai mult, cadoul urma sa il primesc doar dupa o lupta epuizanta, dupa ore de munca ce imi furau si ultima picatura de energie. Iar lupta trebuia sa fie facuta cu dedicare si epuizare neaparat. Sa uit ca sunt un simplu om. Mi-au trebuit ani sa inteleg ca fericirea nu-i un scop, nu-i un capat de drum, ci mi-e partener de viata, cu mici exceptii, ca de am fi fericiti necontenit, am fi plictisitori.  

Raspuns sub forma de vis

Acuma doua seri am visat o nebunie. Evenimente fara pic de logica, pe care nu le pot scrie fara a-mi asuma o eventuala trimitere la psihiatru. Iar cum nu sunt inca pregatita sa aflu oficial gradul meu de nebunie, voi pastra unele detalii ale visului doar pentru mine.

Ma intreb oare de ce visam. Si de ce doar unii sunt binecuvantati cu astfel de amintiri ireale. De cand ma stiu, imaginatia mea bogata imi daruieste vise din care ma trezesc intrebandu-ma unde ma aflu: in vis sau in realitate. Vise in care pot sa jur ca ating alte persoane, in care alerg, in care ma ascund cu tenacitate, in care sunt mai fericita ca oricand sau mai infricosata ca niciodata. Am avut nopti in care evitam sa adorm, gasindu-mi altceva de treaba, incercand a mai amana momentul in care visul avea sa puna din nou stapanire pe mine sau nopti in miezul carora ma trezeam plangand fara a mai tine minte motivul. Vise care le-am tinut minte pret de cateva secunde si care s-au evaporat inexplicabil sau vise, pe care si acum dupa zeci de ani, sunt la fel de proaspete ca si atunci. 

Cred ca unele vise sunt clar influentate de filmele pline de suspans pe care rar le urmaresc. Si de cartile ce imi ating sufletul. Acele carti pe care pun mana din greseala si de care nu mai reusesc sa ma desprind pana cand nu savurez ultima fila. Imi aduc aminte cum, citind "Memoriile unei gheise", noptile mele aveau mireasma de ciresi proaspat infloriti. Iar in zilele de vara cand am descoperit viata familiei Deleanu din "La Medeleni", noptile mele erau insorite si pline de copii, purtand nume de Olgute si Danuti.

Mi-e dor de Carrefour Orhideea

Acum două seri m-a apucat un dor nebun de Carrefour Orhideea, atât de nebun de m-aș fi urcat în primul avion și aș fi căutat cea mai rapidă cale de a ajunge la hipermarketul amplasat într-o zonă nu tocmai downtown, dar în care amintirile mele bucureștene prind viață.
Acum aproape zece ani, la început de martie, am înduplecat-o pe mama și am obținut undă verde pentru o vacanță la București de câteva zile. Se apropia Pastele, vremea se încălzea încetișor, iar fratele meu, căci lui urma să-i fac "bucuria" de a-i sta pe cap o vreme, era încă în plină activitate studențească. Toate bune pentru o prima escapadă.
Îmi aduc aminte cum am pășit pentru prima oară în Gara de Nord și am respirat aerul specific de capitală. Eram entuziasmată până peste cap și îmi imaginam că pășesc pe pământ de aur. După o scurtă plimbare pe jos am ajuns în Regie, împreună cu fratele meu, care m-a preluat frumos de la gară, după ce a întârziat, făcându-mi inima să bată cam tare preț de câteva momente. Am ajuns în camera de cămin în care conviețuiau trei băieți, printre care și al meu frate. O cameră tipic masculină, în care abia aveai loc să te strecori dintr-un capăt în celălalt, în care lucrurile erau aruncate la întâmplare, iar calculatoarele ocupau cam jumătate din spațiu. Cealaltă jumătate aș fi alocat-o paturilor supraetajate, dar atunci pe unde mai aveam loc să ne mișcăm?

Ce-am visat si cum a fost de fapt? - partea a II-a

Petreceam zile in sir uitandu-ma la inelul cu pietricica mica si stralucitoare ce isi gasise locusor pe mana mea si visam cu ochii largi deschisi la nunta ce avea sa vina. Aveam in minte basmul Cenusaresei, cel transpus de Disney, in care vietati micute vin si o ajuta pe viitoarea printesa sa puna la cale o tinuta de neuitat. Cred ca asa imi inchipuiam si eu ca va decurge perioada de dinainte nuntii. Ca voi face o lista, voi da vreo doua telefoane/e-mail-uri, voi semna vreo 2-3 contracte si gata, lumea toata se va pune in miscare pentru a da viata planurilor mele de nunta. Iar in timp ce micile ajutoare se zbat sa respecte cu strictete indicatiile mele, urma sa am timp berechet pentru tratamente cosmetice, sa ma relaxez la vreun spa oarecare, ca doar totul era pus la punct si trebuia numai sa asteptam ziua cu pricina. Parul, tenul, silueta, toate trebuiau sa fie perfecte pentru mult asteptata nunta, iar eu trebuia sa afisez cea mai relaxata si odihnita varianta a persoanei mele. Am adaugat o poza cu mine, nemachiata, din dimineata nuntii, cu tenul cum il am de obicei dupa doar vreo 4 ore de somn, cu parul ars de un incompetent ce se da mare hair stylist, dar reparat pe cat s-a putut de draga mea Oksana.
Cred ca v-ati cam prins cum a fost cu realitatea, care pe ici pe colo s-a imbinat si cu visul, dar doar pe ici si doar pe colo. Mai ales la partea in care silueta am dobandit-o din cauza stresului proaspat aparut in viata noastra.
Aveam la dispozitie aproape un an sa organizez totul. Mai mult de atat ce imi puteam dori?

Ce-am visat si cum a fost de fapt? - partea I

Copila visatoare fiind de fel, mi-am imaginat mereu momentul in care el ma va cere de sotie, chiar din vremuri de mult trecute, cand el nici macar nu exista in viata mea. Eram intr-un restaurant cu o lumina discreta, vioarele se auzeau discret pe fundal, iar licaririle paharelor de cristal transformau salonul intr-o bucata de cer. El, imbracat nici foarte scortos, nici foarte lejer, musai cu o batista la buzunarul de la piept, avea sa zambeasca timid prevestindu-mi fapta mareata, iar dupa cateva pahare sorbite-ncetisor, se aseaza tacticos intr-un genunchi, in vazul intregii lumi sa isi declare dragostea nemarginita.