O zi de luni...

Ma intreb oare daca imi voi gasi cuvintele sa scriu despre fericire. Si asta pentru ca mereu simt dorinta sa scriu atunci cand sunt trista...e calea mea de a scoate din mine tot ce e rau... Dar azi sunt fericita si nu stiu daca voi sti cum sa transform starea asta in cuvinte sau intr-o imagine frumos colorata...

Si totusi accept provocarea de a descrie o zi de luni...almost perfect:) si va voi spune si de ce "almost"

In ciuda inceputului dureros de adormit pe care l-am avut astazi, am reusit sa afisez un zambet larg pe parcursul intregii zile....de fapt nu eu am reusit...a trecut mult timp de cand ceilalti au mai avut o contributie la fericirea mea. Sa revin la inceputul tipic de luni, dar care azi anunta o trezire enervant de lenta...Ca in fiecare zi, alarma s-a incapatanat sa sune la 7.15. Unii vor zice ca e tarziu, pentru mine, care adorm la ore destul de tarzii, spun ca e prea devreme pentru ochii mei ce se dezlipesc cu greu de lumea viselor.

Inca un an in plus...

Pentru prima data incep a scrie fara a cunoaste dinainte ce voi asterne aici. Stiu doar ca imi doresc de mult, poate prea mult, timp sa imi adun gandurile pe-o pagina de blog...pentru prima data nu am nici un gand pe care sa il exploatez la maxim.

S-au intamplat mult de la ultima mea postare...Am gasit puterea de a ma reinventa, am invatat sa uit, sa zambesc, sa iubesc...sa cred. Daca stau sa ma gandesc...am realizat cate ceva, dar frica ramane undeva ascunsa sub zeci de paturi de fericire...incerc in fiecare zi sa mai adaug cate una pentru a tine tot ce e rau sub control...Ma cunosc prea bine si stiu cat de repede pot sa cad si nu as mai rezista inca o data...

Mi-am adus aminte ce vroiam sa scriu...

Am imbatranit:)) Acum vreo cateva zile am trecut pragul celor 23 de ani...moment propice meditatiei, ca de fiecare data. Cum a fost ziua in sine? Frumoasa...poate mi-as fi dorit sa pot scrie mai multe, dar nu am reusit sa imi revin complet pana atunci, iar tristetea mi-am ascuns-o cu greu...am radiat toata ziua pentru ceilalti, am fost fericita pentru mama, pentru cei dragi...pentru ca meritau sa le fac acest cadou asa cum si ei au avut grija de mine...La final, din pacate am clacat...nu am mai reusit sa zambesc si regret enorm slabiciunea mea...