Piesa mea de teatru

In sfarsit am gasit minutele necesare pentru a mai scrie. M-am asezat in pat cu inima plina de sentimente...cu mintea umpluta pana la reful de ganduri. Cum imi zic unii: "De ce gandesti atat de mult?". Nu pot sa dau un raspuns, dar stiu ca trebuie sa scriu...e tratamentul meu, e singura modalitate prin care eu ma vindec...de durere, de gandurile ce imi rascolesc sufletul zilnic...

Am incercat sa gasesc un raspuns la intrebarea mai sus pusa. Radacinile firii mele supra-extra-reflexive le-am gasit in momentele in care am vazut lucruri ce vreau sa le uit, atunci cand am realizat ca micul meu palat de clestar e de fapt o iluzie. Copil fiind nu intelegeam ce se intampla si incercam sa gasesc o solutie...deci as putea spune ca am inceput sa gandesc "supra-extra-mult" prea devreme. Cand altii inca se mai bucurau de frumosi anii ai copilariei, eu m-am aruncat intr-o cautare acerba a raspunsurilor in lumea cartilor...si cand iti transformi lumea intr-una fictiva, atunci totul devine gand...pe masura ce imi construiam familia mult dorita in cadrul lumilor imaginare, imi doream sa inteleg din ce in ce mai mult...imi puneam din ce in ce mai multe intrebari...si asa am ajuns, ceea ce sunt azi...O explicatie mai buna nu am reusit sa dau, spre dezamagirea unora...

Cuvinte bine potrivite

Am citit zilele trecute cateva cuvinte ingenios amestecate...

Randurile sunt scrise de George Tarnea, iar titlul poeziei surprinde intreaga sa esenta: "Chiar si iubirea poate sa ucida"

Chiar si iubirea poate sa ucida,
Cand se supune pretului de cost
Si dovedeste astfel sa fi fost
Prea dreapta,prea egala,prea lucida.

Mai norocos ramane drumul prost
Decat o cale dreapta si rigida,
Cand e constransa viata sa decida
Intre minuni si pamantescul rost.
Sa tremuri fara somn si-n asteptare,
Cand peste vis perdelele se trag
Si disperarea bantuie mai tare,
Fara sa stii nimic despre cel drag,
Dar sa cunosti cereasca desfatare,
Cand umbra sa da buzna peste prag.