un joc de imagini...

Viziune asupra fericirii

Cand cred ca totul s-a sfarsit si tot ce a fost odata a disparut fara sa imi dau seama, caut cu disperare o piatra de care sa ma agat...intocmai ca vulturul care se roteste timp indelungat pana gaseste un loc in care sa-si odihneasca aripile greu incercate, asa si eu imi caut locul in care sa pot sa respir din nou aerul cu aceeasi bucurie ca altadata, in care sa imi simt inima in siguranta. E de fapt o evadare de realitate sau altii ar numi-o minciuna...te minti spunandu-ti ca tot ce ai trait merita sa ramana printre amintiri pentru ca durerea te ridica pe scara evolutiei, iti deschide mintea, dar nimeni nu iti povesteste de ranile ce nu se vor vindeca vreodata.

Dar...sa imi aduc aminte subiectul pentru care scriu acum...fericirea. Desi poate pentru unii inceputul nu are nici o legatura cu aceasta stare mirifica, sustin contrariul, deoarece numai simtind suferinta vom putea atesta intalnirea fericirii. Acea stare care iti acopera rana cu un bandaj vindecator, mult visata dorinta se transforma in realitate si atunci te simti din nou invingator. Am mai scris saptamana aceasta cateva randuri cu alta ocazia si spuneam ca omul e om si uita ca a mai trait aceste clipe si se incapataneaza cu ardoare sa nu tina cont de trecut...sa invete macar un minut din ce a mai simtit, din ce l-a ranit, din ce a gresit...dar, repet, suntem oameni si ne dorim prea mult intalnirea cu fericirea, ne facem din aceasta un scop al vietii, uitam sa traim celelalte momente care fac si ele parte din aceasta viata...ne ridicam stachete din ce in ce mai mari pentru a fi siguri ca niciodata nu le vom atinge, multiplicam asteptarile de mii de ori pentru a avea siguranta ca niciodata nu se vor indeplini. Si toate acestea cu ce scop? Simplu!...pentru ca nu stim ce urmeaza dupa fericire...asa si? Am simtit fericirea...sunt placut cuprinsa de acest sentiment unic, dar dupa ce am devenit invingator ce mai am de facut? Partea de management al fericirii lipseste, deoarece mereu ne facem planuri de cum sa ajungem la ea, dar nu ne punem niciodata problema ce vom face cu ea cand o vom avea.

Avem cei drept doua variante. Putem sa nu facem nimic pentru a o pastra, desi ne-am luptat cu tot sufletul pentru a o simti sau sa ne fie atat de frica de ce simtim incat sa o lasam sa plece...pentru ca daca inevitabilul s-ar intampla ti-ar rupe inima in zeci de bucati.

Prima varianta...pe care o numesc si varianta visatorului, apare din prea multa puritate. Crezi ca fericirea iti va fi fidela pentru ca ai luptat pentru ea, pentru ca ai avut rabdare si ai crezut in ea, dar uitam ca nu primim nimic gratuit in aceasta viata. Si fidelizarea trebuie meritata...sa lupti in cotinuare asa cum ai facut-o si pana in acel moment, sa nu te lasi prada iluziei ca totul merge de la sine, ca problemele dispar in neant doar pentru ca le ascunzi tu acolo. Totul in viata se castiga cu greu...o relatie apare pentru ca o meriti si pentru ca intr-adevar exista undeva in lumea asta imensa sufletul tau pereche, dar cam asta e oferta promotionala, restul se plateste. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit...nu trebuie sa ai bani pentru a fi fericit. Ma refer la faptul ca trebuie sa construiesti o relatie de succes, trebuie sa iti cumperi un abecedar al relatiilor si sa urmezi intocmai instructiunile de acolo pentru a fi fericit. Nu te poti lasa in seama destinului, pentru ca vei ajunge la un moment dat sa nu mai intelegi ce s-a intamplat, de ce esti nefericit, de ce iubirea a disparut, cand ai pornit de la ipotezele perfecte pentru un basm.

Intocmai cum inveti sa citesti si iubirea se invata, de fapt fidelizarea ei e subiecul teoriilor...ar trebui sa urmez cateva cursuri de acest tip...numai daca cineva ar fi indeajuns de invatat sa ni le predea, dar cu totii uitam de aceste cuvinte in momentul in care simtim fericirea, atunci cand ne simtim indestructibili...nimic si nimeni nu va poate lua acele clipe, nu va poate fura inceputul iubirii, dar viata va poate ascunde continuarea ei....si totul pentru ca nu vrem sa acceptam ca nimic nu merge de la sine, totul trebuie gandit, pregatit, invatat...De ce e atat de greu sa acceptam ca uneori trebuie sa renuntam la anumite lucruri importante pentru noi ca sa avem parte de fericire? Nu spun sa facem compromisuri...in nici un caz, pentru ca le-am facut si stiu prea bine efectele lor. Ma refer doar la a renunta la orgoliu. E un schimb echitabil, putin spus...de ce sa iti fortezi canalele gandirii cu vorbe ce functioneaza ca o bariera in calea cuvintelor spuse de persoana iubita, de ce sa aruncam cuvinte doar pentru a demonstra ca noi suntem mai destepti? E chiar atat de greu sa accepti ca nu le stii pe toate? E doar ea...persoana iubita, care are nevoie de tine, cerseste acele cuvinte pentru ca, poate, a avut o zi mai grea sau pentru ca, pur si simplu, iti simte lipsa.

Imi lipesc de multe ori palma mea de a lui cu dorinta acuta de a le transforma intr-una singura, pentru ca e tot ce imi doresc de la viata... de multe ori imi pierd privirea spre acele maine unite, gandindu-ma cat de mult il iubesc si cat de mult poate sa doara aceasta. Cat de mult mi-as dori sa nu-mi mai fie frica, cat de mult mi-as dori ca el sa inteleaga ce simt eu, dar sunt un simplu om incapabil sa se faca inteles, pentru ca in momentele de singuratate se pricepe de minune la cuvinte, dar in fata lui simte ca orice ar rosti nu isi are sens, neputand multumi dorinta mea de a transmite cu exactitate ceea ce simte, dar despre asta voi mai scrie cu alta ocazie...

Sa revin la cea de-a doua varianta posibila in fata fericirii, pe care o numesc varianta lasului, in sensul cel mai dragut cu putinta. Ma refer aici la cei ce gusta fericirea, o obtin cu greu, dar se gandesc si la ce s-ar intampla daca la un moment acest sentiment sublim i-ar parasi, si atunci il abandoneaza ei...si totul de frica sau din dorinta de a fi ei mai puternici decat oricine altcineva. Sa pleci de langa fericire pentru ca exista probabilitatea de 50% ca ea sa dispara de langa tine...fara sa iti pese de cealalta jumatate a probabilitatii ce ti-ar putea aduce fericirea pentru totdeauna. Acestia se afla pe o treapta mult inferioara fata de primii amintiti, pentru ca ii admir pe cei care macar risca, desi o fac intr-un mod gresit, dar ii aplaud pentru curaj...

Mi-as dori sa sustin ca exista o delimitare exacta intre cele doua categorii mai sus amintite...dar din pacate sunt multi dintre aceea care se lasa in voia fericirii crezand ca totul va functiona fara vreun efort din partea lor, iar la un moment dat isi regandesc alegerea de frica singuratatii...si renunta fara vreo lupta.

De multe ori m-am gandit ce as simti daca el ar pleca...si nu pot descrie nimic din ce ar fi, dar asta nu inseamna ca voi renunta doar pentru ca exista posibilitatea ca acea stare sa devina realitate. In acelasi timp am invatat ca trebuie sa muncesc pentru a-l pastra alaturi...incluzand in aceasta munca renuntarea la orgoliu. Mi-as dori sa inteleg de ce sa iti doresti mereu sa combati orice gand sau teorie expusa de persoana iubita, doar pentru ca tu crezi cu ardoare ca esti net superior tuturor...eu am renuntat de mult la asta si imi sustin ideile cu motive logice, dar de multe ori nici asta nu e suficient, pentru ca sunt multi dintre noi aceia care nu vrem sa vedem, refuzam orice gandire logica, doar pentru ca noi credem ca le cunoastem prea bine pe toate.

If you forget me
by Pablo Neruda

"I want you to know
one thing.

You know how this is:
if I look
at the crystal moon, at the red branch
of the slow autumn at my window,
if I touch
near the fire
the impalpable ash
or the wrinkled body of the log,
everything carries me to you,
as if everything that exists,
aromas, light, metals,
were little boats
that sail
toward those isles of yours that wait for me.

Well, now,
if little by little you stop loving me
I shall stop loving you little by little.


If suddenly
you forget me
do not look for me,
for I shall already have forgotten you.

If you think it long and mad,
the wind of banners
that passes through my life,
and you decide
to leave me at the shore
of the heart where I have roots,
remember
that on that day,
at that hour,
I shall lift my arms
and my roots will set off
to seek another land.

But
if each day,
each hour,
you feel that you are destined for me
with implacable sweetness,
if each day a flower
climbs up to your lips to seek me,
ah my love, ah my own,
in me all that fire is repeated,
in me nothing is extinguished or forgotten,
my love feeds on your love, beloved,
and as long as you live it will be in your arms

without leaving mine. "

Necunoscut...

Trebuie sa recunosc cu tristete ca previziunile meteo pentru aceasta zi s-au adeverit...ploua, dar nu voi transforma blogul in sectiune dedicata vremii:) am dorit sa precizez acest element datorita influentei pe care o poate avea vremea mohorata asupra mea...
Nu voi scrie mult astazi din cauza somnului ce imi apasa genele de cateva minute...vreau doar sa analizez factorul surpriza din viata mea. Cum te pregatesti ani de zile pentru a lucra intr-un anumit domeniu, dar viata iti ofera cu totul altceva..nu ca m-as plange, pentru ca sunt o norocoasa de cele mai multe ori, dar e ciudat sa vezi cat de putin poti previziona. Vremea a respectat intru totul asteptarile noastre(din pacate...), dar viata noastra e una rebela, incapabila sa se supuna dorintelor noastre si mereu ne pregateste cate un strop de necunoscut, alteori chiar o ploaie de necunoscut...
Si totusi...e un factor negativ acest necunoscut? As zice nu...ar fi atat de plat totul, atat de plictisitor intru final...sa nu te intrebi mereu...ce va urma? Sa stii de la bun inceput ce se va intampla?...Nu...nimeni nu poate sa minta sustinand ca si-ar dori asa ceva...nu tindem cu totii spre putin suspans? Ar fi mult mai usor sa acceptam prima varianta, cea a linialitatii orizontale, dar nu tot ce e usor aduce si fericire. Tot ce trebuie sa faci e sa te obisnuiesti cu ideea ca desi ti-ai tocit coatele pe bancile facultatii cu zeci de modele ce ti-au provocat neuronii si i-au tinut treji nopti intregi...cu toate acestea ai ajuns sa faci cu totul si cu totul altceva...mai provocator pentru ca e necunoscut, pentru ca tu nu te-ai gandit la acest lucru pana in prezent, pentru ca nu ai crezut ca ai putea realiza lucruri mai simple, dar poate mai importante si mai folositoare, pentru ca erai sigura ca numai lucrurile complexe iti pot aduce fericirea in viata. De fapt...simplitatea aduce si ea fericire, si de cele mai multe ori e una de durata, pe cand complexitatea e purtatoare de fericire de moment, o esenta ce iti cuprinde sufletul instant si depaseste orice astepare, dar cu o durata ce tinde spre secunde.
Mi-as fi dorit sa pun in aplicare cunostintele mele acumulate de-a lungul anilor, dar e mult mai provocator sa iti descoperi calitati pe care nici nu le visai, sa intelegi lucrurile ce nu te interesau pana in acel moment si sa te acapareze...sa iti doresti sa aflii din ce in ce mai mult despre domeniul in care te-a indrumat destinul...despre necunoscutul din viata ta.

O alta realitate...sau mai simplu...mozaic de ganduri

Povestea mea nu iese cu nimic in evidenta, dar spre deosebire de altii care simt la fel, eu imi doresc sa o transform in cuvinte. Totul a pornit de la o scurta evaluare a lumii ce ma inconjoara.
Cred ca un catalizator important e si soarele de afara, ce mi-a starnit amintirile placute de alta data cand stateam in camera mea luminoasa si lasam razele de soare sa imi mangaie chipul....simteam cum ma incarc cu energie. Acum senzatia a disparut...

Inchideam ochii si ma imaginam peste cativa ani, mai fericita decat eram in acele momente de vis, in care nu trebuia sa imi fac griji pentru nimic...primeam totul, aveam totul, dar nu apreciam nimic...speram ca ce va urma va fi mai spectaculos, si a fost...Eram fericita, dar nu era de ajuns, eram insetata de fericire...ii simteam gustul, dulceata...ce s-a transformat in amar cand nu a mai fost. Intocmai ca orice lucru placut, ca orice lucru frumos, ce te face mai egoist si mai dornic de atat...

Numai ca, odata cu trecerea timpului, in loc sa urc pe scara fericirii, au aparut trepte lipsa, ce m-au lasat sa cad fara vreo avertizare...pur si simplu se transformau in neant, lasandu-mi sufletul sa se izbeasca de lumea rece. Nu sustin ca ma aflu pe un clopot de-al lui Gauss....in nici un caz...sunt pe un drum ce uneori ma pune sa aleg...si, cum sunt om, nu fac cele mai reusite alegeri. Mai cad uneori...ma mai lovesc, dar cel mai mult iubesc sentimentul de revenire, cand dupa indelungata lupta cu mine insami, inving, si toata durerea, tot ce a fost rau in mine dispare...intocmai ca un vis. Momentan nu stiu pe ce drum ma aflu sau in ce etapa a luptei...

Intotdeauna mi-am imaginat ca voi primi totul in viata...de ce?Pentru ca mereu asa a fost. Trebuie sa recunosc ca cineva a avut grija de mine si mi-a pus totul pe tava. Nu voi sustine ca eu nu am facut nimic ca sa le merit, dar totul era usor, firesc....era firesc sa fac totul perfect si nu stiam sa ma bucur...Acum as vrea sa mai repet acele momente si sa tip...sa-mi exprim fericirea...Acum as face asta doar pentru a ma simti eliberata de toate gandurile si starile ce nu ma lasa sa dorm...ce nu tin cont de tot ce imi doresc eu de la viata, strivind fiecare dorinta si incercare de a-mi reveni.

Visam ca asa va fi si viitorul, dar m-am inselat. Acesta e si subiectul principal pentru care scriu aceste randuri acum. Viitorul...cu totii ni-l imaginam insorit, bogat si plin de dorinte implinite. Dar ce se intampla atunci cand ajungi la o varsta, nu neaparat inaintata, dar suficienta pentru a trage o bucatica de linie...si vezi ca nu ai reusit sa iti indeplinesti inca obiectivele si nici nu intelegi unde ai gresit, cand tot ce ai facut a fost sa iti oferi sufletul si timpul pentru a fi bine. Sa fie oare destinul mai puternic decat tine? Se prea poate...din moment ce el a castigat si te-a adus intr-un moment pe care tu nu ti l-ai imaginat, intr-o clipa ce nu o intelegi...si incepi sa te rogi sa intelegi ce se intampla cu tine..sa afli de ce nu poti accepta ca nu le poti avea pe toate?

Daca as reusi sa fac asta...sa accept faptul ca nimic si nimeni nu e perfect, atunci as fi fericita. Si incerc...imi repet mereu in gand aceste cuvinte, sperand ca poate orgoliul meu va ceda...dar el se hraneste cu fiecare gand, cu fiecare clipa in care cad...E greu sa fii constienta ca ceea ce faci nu e bine, ca ranesti oameni uneori, ca ai putea sa faci lucrurile bine, dar din cauza orgoliului nu poti...pune stapanire pe tine in cel mai parsiv mod si nici nu iti dai seama cand ai spus tot ceea ce nu vroiai sa transformi in cuvinte, pentru ca nu credeai in ele...ci doar le spui pentru ca stii ca te aperi de ceea ce iti inchipui ca s-ar putea intampla.

Sa ii distrugi pe cei din jur, sa ii indepartezi pe cei dragi doar pentru ca ei ti-ar putea face rau la un moment dat cu o probabilitate de 1%...demonstreaza lasitatea de care pot da dovada mereu. Nu vreau sa risc, nu vreau sa ma aleg cu inima sfarmata din nou si atunci sufar fara a fi inteleasa de nimeni...de ce nu ma pot bucura de ceea ce am?Simplu...pentru ca imi imaginam ca viitorul va fi altfel...pentru ca mi-e frica de necunoscut, pentru ca nu inteleg ce as putea oferi in plus fata de ceilalti...pentru ca am mai fost ranita.

Ajunsa in punctul in care ma imaginam atunci cand eram in camera mea protejata de tot ce inseamna rau pe aceasta lume, descopar cu tristete ca nu vom intelege niciodata lumea, cursul ei, decat atunci cand il vom trai...si atunci de ce sa ne mai facem planuri, daca noi ne dorim sa cucerim totul la 23 de ani, dar destinul ne incearca rabdarea...si ne face sa credem ca nu vom reusi asta decat peste alti 23 de ani...De ce sa mai visam?De ce sa mai speram?Ca sa ne alegem cu inimile lovite de dorintele transformate in nisip?Nu...Am ajuns la un raspuns...Nu...Ci doar pentru a putea merge mai departe. Pentru ca omul nu poate trai decat in speranta...in speranta ca Cineva e acolo Sus si ii va oferi totul pe tava, ca in viitor va avea cariera mult dorita, iubitul perfect, familia care sa ii ofere linistea la care viseaza de atatia ani...si uneori mai nimerim cate ceva din toate astea...alteori nu ne alegem decat cu un gust amar. Si totul din cauza noastra pentru ca am avut asteptari prea mari de la viata...pentru ca am uitat ca nu le putem avea pe toate. Deci singurii vinovati pentru tristetea ce o simtim suntem noi! Pentru ca am ridicat stacheta prea sus, pentru ca am tintit spre aur si ne-am ales doar cu argint si desi e tot victorie, nu ne putem bucura...pentru ca suntem oameni...

O singura sansa...

De multe ori sunt cuprinsa de disperare la gandul ca totul are un sfarsit. Se perinda in cateva secunde zeci de intrebari ce pot fi sintetizate printr-un simplu..."Si atunci ce rost mai are totul?". Imi alung repede gandurile negre pentru ca stiu ca nu exista un raspuns logic, doar poate unul care sa ma amageasca frumos.

Presupun ca nu sunt singura care s-a speriat de multe ori cand si-a dat seama ca nimic nu e etern...si tot ce traim si simtim in aceste clipe se vor termina odata. Si atunci care mai e rostul vietii...daca tot se termina si ne transforma pe noi la stadiul de amintire...si asta intr-un caz fericit. Mai exista si varianta sa fim dati uitarii instant ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat pana atunci, iar lumea isi va continua cursul firesc fara ca nimeni sa bage de seama ca noi nu mai suntem.

Urasc aceste ganduri, senzatia de nesiguranta ce ne-o ofera Cineva de Sus, dar totusi continui...de ce?nu stiu.

Nu am primit niciodata un raspuns la intrebarile mele...as vrea sa inteleg de ce sa te indragostesti de viata asta, daca totul se termina la un moment dat. De ce sa iubesti pe cineva, parinte sau frate, iubit sau prieten....daca in orice moment poate sa dispara de langa tine, distrugandu-ti intregul univers.Mai exista si varianta, mai buna pentru noi, de a ne termina invoiala cu viata inaintea lor si atunci sa sarim peste etapa de durere. Dar si atunci...te revolti ca ai avut o singura sansa.

Clepsidra cu nisip nu se opreste, oricat ai incerca...dar daca stai sa te gandesti la toate astea...iti garantez ca o vei lua razna instant.

Am fost intrebata in anumite circumstante dupa ce motto imi conduc viata...si am raspuns mereu prompt, fara sa ezit..."Am o singura sansa si trebuie sa o exploatez la maxim". Unii nu au inteles probabil ce am vrut sa spun, zicandu-si in sinea lor...inca una care viseaza, dand din cap doar pentru a nu parea dezaprobatori.

Nu e corect ce ni se intampla si din start pornim cu un dezavantaj enorm...uniii au spus ca ne nastem pentru a muri. Initial, cand inca nu puteam sa vad dincolo de cuvinte, eram intru totul de acord cu ei. Acum, in incercarea de a-mi gasi raspunsurile mult asteptate, am inteles de fapt ca e partial adevarat. Sustin din tot sufletul faptul ca nu e corect sa se termine totul...fara ca macar sa fim anuntati din timp de acest lucru uneori, dar scopul nostru e altul....nu sa murim, deoarece cu totii facem asta intr-un final, ci sa profitam la maxim de unica noastra sansa.

Am vrut de multe ori sa spun ca nu e corect cuvantul "viata", de fapt cuvantul in sine e corect, dar nu cred ca se utilizeaza cu sensul ce ar trebui..ma refer la cei ce cred ca au o viata, dar nu isi dau seama cat de fals e totul...a avea o viata mie imi suna a ceva etern...viata exista si nu se va termina vreodata, de aceea prefer sa spun ca avem sansa sa ne bucuram de viata si din pacate e doar una. Cati nu ne-am dori sa ni se mai acorde macar una in plus, in care sa luam totul de la inceput, sa facem totul mai bine, sa iubim mai mult, sa fim mai intelepti...sa nu ne lasam purtati de orgolii. Si totusi nimeni nu s-a bucurat de acest cadou.

Nu pot sa accept faptul ca odata voi fi doar amintire...nu pot, dar trebuie. Suntem fortati sa ne supunem acestei reguli. Tot ce am gandit si am simtit la un moment dat, in aceasta scurta sansa, nu va mai conta pentru nimeni. Poate unii dintre noi, mai norocosi, vor avea cateva persoane, care ca si numar m-as limita la aproximativ cinci, ce vor regreta disparitia noastra, dar si acestia pentru ceva timp. Si nu trebuie sa fim suparati pe ei, trebuie sa ii intelegem....deoarece si ei incearca sa profite din plin de timpul ce le-a mai ramas. Fiecare clipa ce trece imi sterge o parte din sansa mea....e ca un tort din care mi se ia felie cu felie...e dulce si gustos, dar cand se termina ai un gust amar ca mai vrei. Dar asta doar in cazul in care nu a fost suficient de concentrat...Mai sunt si cazuri, putine cei drept, in care ajungi la o varsta si Ii multumesti pentru tot ce ti-a oferit....si simti ca ti-ai terminat misiunea ta, ca ai facut tot ce se poate, corect si fara vreun regret, simti ca ti-ai transformat sansa intr-un cerc perfect, fara vreo fisura, fara vreun defect...Dar cati dintre noi vom ajunge sa atingem idealul?...poate nici unul. Eu cel putin cu siguranta nu...Stiu sigur ca cercul meu nu va fi niciodata inchis, va unul pus pe hartie cu greseli, pentru ca eu nu am gasit inca echilibrul si mereu uit ca nu voi fi aici pentru totdeauna. Nu vreau sa accept ca trebuie sa inchid acest cerc, pentru ca nu e corect...suntem ademeniti cu ceva extraordinar, ni se ofera sansa sa gustam din viata, dar dupa trebuie sa acceptam, fara vreun cuvant de spus, sa renuntam la ea. De ce sa imi arati cat de frumos si bine poate fi...daca tot iti iei cadoul inapoi? Si totusi exista si un raspuns...bucura-te ca ai avut sansa aceasta...pentru ca e una unica. Spun asta cu o durere ce nimeni nu o va intelege...iubeste viata pentru ca de aceea ti s-a dat ocazia sa o simti. Mereu am avut o strangere de inima cand am spus ca sansa de care ne bucuram cu totii e ca o clipire pentru intregul univers, o clipire in care ai posibilitatea sa vezi si sa intelegi mult....e doar o fractiune pentru intreaga viata...una infint de mica pentru ea.

Incerc mereu sa imi repet...ai o singura sansa...nu vei mai primi inca una, dar sunt om si uit uneori acest lucru. Ma consider importanta, desi sunt doar inca una care se lupta sa nu fie data uitarii la final, as vrea sa fac totul perfect, dar sunt om si gresesc din prea multa mandrie. Incerc sa alung mereu ceata ce apare in momente mele de incoerenta...in momentele in care uit tot ce am scris mai sus...dar sunt o simpla fiinta mai slaba decat se crede ea.

As vrea sa nu mai gandesc, sa intrerupt zecile de conexiuni puternic activate din mintea mea...sa nu imi mai pun intrebari, sa nu ma mai gandesc ca se va termina...si totusi nu pot sa fac asta. Raman cu aceeasi concluzie ce pe mine imi sfarama sufletul in fiecare zi...putin cate putin...ca totul are un sfarsit.

Nu vreau sa mai aud expresia..."timpul le rezolva pe toate"..asta pot sa spui doar daca esti sadic...ca da...timpul le rezolva pe toate. Te duce spre final din ce in ce mai repede si atunci cu siguranta le rezolva pe toate. Nu timpul le rezolva pe toate, nu vreau sa accept ca trebuie sa treaca ani ca sa ma simt implinita, ca sa fiu fericita, pentru ca cine stie daca voi ajunge la acea minunata varsta. Mai bine am spune ca timpul le termina pe toate si atunci as fi si eu de acord cu aceasta. Mie timpul mi-a luat multe...mi le-a furat cu zambetul pe buze, demonstrandu-mi inca odata ca el e mai puternic decat oricine. Dar sincer...chiar nu aveam nevoie de o asemenea demonstratie. Si totusi, lui nu i-a pasat, a furat echilibrul si de cinci ani si ceva astept sa isi faca efectul pe care unii il considera adevarat...ca timpul vindeca totul. Inca o mare minciuna ,spusa spre consolare...cand nu mai stii ce sa spui unui om ce sufera, incepi sa il minti. Cel putin asta am observat eu, de aceea eu de multe ori las linistea sa spuna tot ce simt in anumite momente in care cuvintele sunt de prisos. Sa ma intorc la timpul ce a trecut si nu si-a facut efectul...poate ca e cu efect intarziat la mine sau poate ca am dreptate cand spun ca singurul efect al timpului e sa astearna un strat de praf peste durere, care la primul gand ce il da la o parte lasa rana deschisa ca la inceput. Cat as vrea sa spun ca ranile se inchid si se vindeca...cat as vrea sa nu mai simt mereu golul ce mi l-a lasat cand a plecat...cand mi-a fost luata fara sa ma intrebe nimeni ce parere am de aceasta decizie, fara sa ma previna nimeni de ceea ce urma sa se intample. Si totusi...am cum sa schimb ce s-a intamplat? Daca raspunsul era da, probabil ca in acesti cinci ani as fi facut ceva in acest sens, dar adevarul e unul sec...nu.

Si atunci? De ce sa mai continui? De ce sa profiti de sansa? Un raspuns ar fi...pentru ca nu esti un las, care fuge de durere. Pentru ca cineva a crezut in tine si ti-a spus sa reusesti in viata...pentru ca cineva te-a iubit si altii te iubesc in continuare....pentru ca desi nu stii, unii ar fi pierduti daca tu ai disparea. Nu voi sustine ca toti mi-ar simti lipsa, dar sunt sigura ca as distruge macar cinci inimi. Si atunci, pentru ca ii iubesti mai mult decat orice pe lume, continui sa iti joci rolul, cautand sa faci totul perfect, fara sa lasi posibilitatea regretului sa apara vreodata...pentru ca am uitat sa mentionez...daca urasc ceva mai mult decat faptul ca avem doar o sansa, e faptul ca uneori ne mai permitem sa mai si regretam ce am facut. De ce nu intelegem din start ca nu avem voie sa regretam....de ce sa faci ceva gresit din moment ce nu o mai poti lua din nou de la capat? De ce sa traiesti cu gandul ca ai fi putut fi mai bun, mai intelegator, mai putin egoist decat de obicei, cu o inima mai calda...si nu sa faci asta de la inceput?

As da orice sa aflu si acest raspuns, pentru ca si eu am permis sa patrunda in inima mea un regret...ca nu am fost acolo cand trebuia...ca nu am crezut ce mi se spunea...si toate, pentru ca nu constientizam ca totul se poate termina oricand.

Au trecut cinci ani de atunci si ma bucur ca pot spune ca de atunci nu m-am mai lasat prada vreunui regret...nu regret nimic din ce am facut de atunci, bun sau rau, inteleasa de unii sau nu...dezamagindu-i pe altii sau nu...eu stiu ca am facut totul cu un scop, sa profit de unica mea sansa fara sa am dorinta imposibila de a mai da timpul inapoi...in cel mai rau caz poate doar mi-as dori sa il opresc si sa ma bucur mereu de viata.

Motiv...

De ce am ales sa mai adaug un blog inutil pentru unii? Raspunsul e simplu...pentru ca sunt egoista:) In sensul cel mai dragut posibil ma refer.

Datorita ultimelor zile, nu tocmai reusite, am cautat un raspuns sau, mai bine zis, o solutie pentru mine. Pana cand, azi dimineata am gasit raspunsul mult dorit...Ce a functionat intotdeauna cand aveam moralul undeva prea jos ca sa il mai gasesc?Sa imi adun gandurile pe o foaie de hartie.

Recunosc...am facut asta de multe ori. E ca un tratament, ce la mine a functionat mereu, prin simplul fapt ca imi exprimam trairile si uneori le lasam acolo, continuandu-mi viata intr-o viziune mai optimista. Dar cum de fiecare data, am reusit sa nu pastrez acele pagini cu viata mea, din diverse motive, am ales de aceasta data sa le impartasesc cu cei ce poate intr-un moment de ratacire vor da peste ceea ce scriu eu.

Nu sustin ca ma voi pricepe sa scriu intr-un mod interesant...in nici un caz, sunt doar un om ce vrea sa isi transforme gandurile in element vizibil pentru a-si goli mintea si inima cand vor tinde spre limita superioara.