In sfarsit am gasit minutele necesare pentru a mai scrie. M-am asezat in pat cu inima plina de sentimente...cu mintea umpluta pana la reful de ganduri. Cum imi zic unii: "De ce gandesti atat de mult?". Nu pot sa dau un raspuns, dar stiu ca trebuie sa scriu...e tratamentul meu, e singura modalitate prin care eu ma vindec...de durere, de gandurile ce imi rascolesc sufletul zilnic...
Am incercat sa gasesc un raspuns la intrebarea mai sus pusa. Radacinile firii mele supra-extra-reflexive le-am gasit in momentele in care am vazut lucruri ce vreau sa le uit, atunci cand am realizat ca micul meu palat de clestar e de fapt o iluzie. Copil fiind nu intelegeam ce se intampla si incercam sa gasesc o solutie...deci as putea spune ca am inceput sa gandesc "supra-extra-mult" prea devreme. Cand altii inca se mai bucurau de frumosi anii ai copilariei, eu m-am aruncat intr-o cautare acerba a raspunsurilor in lumea cartilor...si cand iti transformi lumea intr-una fictiva, atunci totul devine gand...pe masura ce imi construiam familia mult dorita in cadrul lumilor imaginare, imi doream sa inteleg din ce in ce mai mult...imi puneam din ce in ce mai multe intrebari...si asa am ajuns, ceea ce sunt azi...O explicatie mai buna nu am reusit sa dau, spre dezamagirea unora...
Si acum, ca si in copilarie, am momente in care tacerea pune stapanirea pe mine...si atunci incep sa imi pun mii de intrebari...de la inutilele:"Cand a trecut si vara asta?" pana la "Unde am gresit...de ce ma simt din nou singura?", "Care e secretul fericirii?", "Cand voi conta si eu pentru altii?", "Eu de ce nu as fi in stare sa iau astfel de decizii? Eu de ce ma gandesc la binele si fericirea celuilalt?","Eu de ce as renunta la tot pentru iubire?".Momentele se transforma in ore...iar cei de langa mine le interpreteaza ca rautate, dar ei nu inteleg ca sunt momentele in care imi ingrijesc ranile, in incercarea disperata de a-mi gasi mult cautatele raspunsuri...
In prezent ce am ajuns? Un om ce simte singuratatea ca o taietura de cutit...ce are momente in care isi doreste ca volanul sa ii alunece din maini, iar lipsa de reactie sa o duca spre peretele pasajului, in dreptul caruia lumineaza lumanarile aprinse pentru cei ce au pierit in acel loc...un om ce nu poate sa accepte minciuna, ipocrizia, prostia...un om ce nu se incadreaza in aceasta lume...ce sufera, dar afiseaza un zambet larg, fals, pentru ca e constient ca nimeni nu il va intelege. Merge mai departe...fara motiv. Speranta ca va aparea ceva in viata mea, ce ma va face sa radiez de fericire...a disparut de mult. Acum ma multumesc cu picaturi de lumina, cu minute de fantezie, in care ma mint si alerg spre lumea mult dorita, dar care odata cu primele raze albe de soare lasa la iveala realitatea din care fug.
Mi-am facut un plan (sunt sigura ca cineva se va amuza pe seama acestui cuvant), dar mereu am recunoscut ca el se opreste la o varsta...niciodata imaginatia mea nu a spart bariera celor 30 de ani...simt ca tot ce trebuie sa indeplinesc se reduce la prefixul lui 20. Pana acum am urmat planul indeaproape...pe plan profesional, dar in ceea ce priveste prietenii, persoana draga de langa mine...am esuat cu succes din cauza firii mele dificile. Am cerut prea mult de la ei...si acum...le duc dorul. Putini sunt cei ce mai formeaza numarul meu de telefon pentru a se interesa de soarta mea...am observat cu tristete ca in ultima perioada telefonul meu nu mai suna...aveam perioade cand nu stiam cum sa mai scap de acesta, iar acum...as da orice sa vad ca le pasa de mine.
Sa revin la plan...cel mai bine ar fi sa recunosc ca...s-au terminat randurile acestuia, iar acum improvizez. Joc o piesa de teatru necunoscuta de mine si nu stiu cum, cand si unde se va termina. Nu stiu ce pas urmeaza, nu stiu ce replica trebuie sa dau...Stiu doar ca piesa e una rece, scrisa in prezent, intr-o lume ce nu ma accepta sau pe care eu o resping fara sa imi dau seama. Daca ar fi fost sa urmez cursul firesc al planului scris de mana mea inca de acum multi ani...acum ar fi trebuit sa ma simt implinita, dar se pare ca undeva am gresit...la un moment dat s-a rupt ceva...undeva m-am pierdut...am ramas in urma timpului, iar acum am clipe in care alerg fara suflare dupa el...dar preponderenta o acord meditatiei si resemnarii...a trecut timpul meu...perioada in care exprimam fericire prin fiecare gest, prin fiecare zambet...acum totul e un simplu joc, pe care nimeni nu are curajul sa il inteleaga.
Ma uitam la pozele mele de acum 2-3 ani...eram alta persoana...ochii mei exprimau speranta, fericire, incredere in viitor...aveam proiecte in care credeam. Acum am idei, proiecte...dar motivul existentei lor este ca sa mai am puterea sa mai tin volanul fix in maini...
Ma uit in oglinda si nu stiu cine sunt. Nu stiu ai cui sunt acesti ochii inexpresivi, aceste buze subtiate de durerea resimtita de-a lungul anilor, acest corp ce si-a pierdut de mult conturul ferm, pe care hainele nu se aseaza cu nici un chip asa cum ar trebui...cu greu trec peste si incerc sa imi arunc gandurile in alta balta de imaginatie...dar oricat le-as ignora...ele tot revin, in special seara, cand ajung acasa si nu ma intampina nimeni.
Mi-as dori sa scap de singuratate, dar daca as reusi probabil ca as fi egoista...m-as gandi la fericirea mea, dar cel de langa mine ce castig ar avea? Ce vina aveti voi ca eu sunt altfel? De ce sa imi alinati voi zilele si noptile in care gandurile ma ataca fara mila? Voi aveti viata voastra...perfecta in aparenta...eu nu pot sa mai ofer nimic...Asa ca, ajung sa va inteleg de ce alegeti un alt drum, in loc sa mergeti inainte cu mine, faceti un dureros viraj si ma lasati singura pe o autostrada, pe care puterea mea s-a diminuat cu fiecare astfel de iesire...si nu mai gasesc sursa de energie necesara pentru a mai merge mai departe...totul s-a transformat intr-o plimbare fara directie, fara sens, fara trairi...ci doar cu un gust amar, cu dorinte ignorate, cu visuri date uitarii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu