De cand l-am cunoscut pe Alex am incercat sa tin minte cand e Sfantul Alexandru in calendar, dar degeaba. Aveam nevoie probabil de o surpriza de proportii ca sa pot retine acest detaliu destul de important pentru cei ce poarta acest nume.
Asa se face ca in seara zilei de 30 August ne-am intalnit la o benzinarie aproape de Aparatorii Patriei, locul unde urma sa imi primesc surpriza. Veneam de la serviciu, discutasem cu una din colegele mele de rochii de mireasa si alte subiecte din categoria nunti. Aveam o mica (dar mica) urma de regret dupa mica discutie purtata in contradictoriu cu el in urma cu 24 de ore, dar ma pregateam totusi de sarbatoare, fara sa ma gandesc ca viata avea sa mi se schimbe total in doar cateva minute.
Am ajuns la benzinaria cu pricina, m-am urcat in masina si, nici nu cred ca am apucat sa imi trag sufletul, ca mi-a spus ca are sa imi spuna ceva si sa nu ma supar. Pentru cei ce nu stiu, atunci cand mi se spune sa nu ma supar, inseamna ca urmeaza sa primesc o veste proasta si trebuie sa incerc sa nu ma isterizez prea tare. Ok! Eram ochi si urechi, pregatita, credeam eu, de orice.
"Vreau sa plec in Germania!"...atat am auzit, moment in care mintea mea a corelat discutia in contradictoriu purtata cu o seara inainte si a ajuns la concluzia ca tocmai sunt anuntata ca am ramas fara logodnic. Stiu ca suna copilaresc, dar va jur ca asta am gandit atunci (acum imi vine sa rad, dar atunci am avut un moment de copilarie inexplicabil). Si atunci, ce-as fi putut face? Pai sa plang, normal...degeaba incerca el sa imi spuna sa nu iau vestea asa, ca nu am inteles ce a vrut sa spuna. Pentru mine, pamantul imi fugise de sub picioare si gata. Stiu doar ca timp de o ora am plans....dupa care a mai urmat o ora in care l-am ignorat. Auzeam doar cuvinte fara sens..." E visul meu din copilarie!" si mintea mea zicea in acelasi timp: "Si cu visul nostru de a forma o familie ce s-a intamplat?". Nu intelegeam nimic...nici macar nu l-am intrebat de ce, cum, cand, cu cine???!! Dupa 2 ore, timp in care socul s-a mai ameliorat, am putut sa il ascult. Vroia doar sa se duca la un interviu pentru un proiect ce se desfasura in Germania timp de cateva luni. Doar vroia sa stie si parerea mea si daca as fi dispusa sa merg cu el (abia dupa 2 ore am inteles ca el vroia sa faca aceasta schimbare impreuna cu mine...poate nu ar fi stricat sa inceapa discutia cu aceste mici detalii)...moment in care am zis: "Nu!". Scurt, in modul specific care ma caracterizeaza. Ar dura prea mult ca sa povestesc tot ce s-a intamplat in acea seara. Va spun doar ca am invatat sa si ascult...Dar mintea mea continua sa respinga vehement ideea plecarii. Nu aveam nici un motiv sa facem aceasta schimbare, nu ne lipsea nimic, eram fericiti si asa....si atunci, de ce? Ulterior am gasit cateva raspunsuri, am renuntat sa mai inteleg cum gandesc ceilalti sau sa rezonez cu dorintele lor si am ales sa ii sustin doar, fara clasica expresie: "Nu te inteleg!". Nu trebuie sa ii intelegem mereu pe ceilalti, ci doar sa le ascultam dorintele si sa ajutam sa si le indeplineasca. Suntem diferiti, gandim fiecare in stilul propriu si avem uneori visuri diferite. Asta ne si atrage uneori la celalalt, faptul ca nu e ca tine. Cel putin in cazul nostru asa e:)
A urmat o noapte alba, in care cred ca pentru prima data m-am gandit si la altcineva inafara de mine.
Cei ce ma cunosc stiu ca sunt o persoana destul de echilibrata, care nu obisnuieste sa ia decizii din impulsivitate, iar in viata mea, in acel moment, nu lipsea nimic. In nici un caz nu eram dispusa sa renunt la job-ul la care ma duceam cu placere. Doar ca, nici la fericirea, ce cu greu o gasisem, nu vroiam sa dau cu piciorul. Sunt sigura ca decizia a fost luata in prima seara...doar ca am refuzat sa o spun cu voce tare pana cand totul avea sa fie 100% sigur. Stiu sigur ca a fost una din cele mai grele decizii pe care am fost nevoita sa le iau. E greu sa alegi intre ceva ce iti place sa faci si cineva care te face fericita, pentru ca ambele elemente iti aduc fericire si la oricare ai renunta, fie si pentru o perioada, oricum ai pierde.
Zilele ce au urmat au fost pline de ganduri, framantari...cuvinte putine. Dupa 4 zile de la discutia din acea seara deja se astepta semnarea contractului, iar eu trebuia sa imi anunt decizia luata. Alesesem cu inima pentru prima data, gandindu-ma ca oamenii sunt ceea ce conteaza in vietile noastre. Si cum niciodata nu incercasem aceasta varianta, vroiam sa vad cum dragostea te ajuta sa treci peste orice fel de obstacol. Multi au fost cei care m-au intrebat de ce nu raman acasa....pentru ca fiecare clipa petrecuta departe de el mi s-ar fi parut o vesnicie. Pentru ca am mai fost despartiti cateva weekenduri sau chiar mai multe zile si stiu cum ne sunam si ne marturiseam cat de dor ne e de celalalt.
Astfel am luat decizia de a pleca cu el intr-o tara in care nu cunosteam limba, fara nici un plan....stiam doar ca am de organizat o nunta si ca vreau sa ma relaxez. Atat. Pentru prima data nu mai alesesem rational si doar ma lasam in mainile povestii noastre de dragoste. Plus ca era randul meu sa il sustin....de cand suntem impreuna m-a ajutat sa imi indeplinesc multe visuri, m-a incurajat cand increderea in mine m-a parasit si a fost langa mine la fiecare pas pe care l-am facut. Iar eu, nu prea. Cred ca ne-am concentrat mai mult pe mine...iar acum vroiam sa vad cum e sa oferi fericire.
Initial plecarea trebuia sa fie in 2 saptamani, timp in care trebuia sa las lucrurile in ordine la locul meu de munca, sa gasesc localul perfect si alte elemente importante pentru nunta si sa ma mut din apartamentul in care stateam. In 2 saptamani!!! Bine ca am reusit sa mai amanam plecarea cu inca 2 saptamani, altfel albeam mai tare:)
Oricum din momentul in care am decis cu inima, lucrurile au inceput sa se lege. Dintr-o idee aparut din neant, totul incepea sa capete sens si culoare. Cei de la munca m-au sustinut (sunt o norocoasa, stiu), localul l-am gasit dupa doar vreo 2 alte incercari (am intrat in local si am zis..."Asta e!"), iar restul pur si simplu au mers mana in mana. Pe langa faptul ca in timpul scurt pe care il aveam, am mai fost ceruta si in casatorie oficial, dupa ce gasisem deja locul in care se va desfasura totul:)) Putin cam acronologic, dar a fost perfect.
Asa se face ca pe 28 septembrie mi-am inceput lunile mele de miere, ca sa pastram caracteristica acronologica a lucrurilor din viata mea. Am decis sa consider perioada petrecuta in Germania, lunile mele de miere, pentru ca sunt sigura ca dupa nunta nu voi mai avea timp de asa ceva...si decat o luna de miere, mai bine mai multe. Am plecat cu inima putin cam stransa, cu ceva emotii, dar el era langa mine si asta era tot ce conta. Nu voi nega ca nu a fost greu la inceput sa ajung intr-o tara in care sa nu inteleg ce se vorbeste, sa nu am un plan zilnic cu lucruri de facut si sa nu pot vorbi cu cei dragi ore in sir la telefon. A fost greu, am avut nevoie de timp sa ma acomodez, dar vazandu-l pe el fericit, mi-am dat seama ca ma aflam exact unde trebuia. Acum totul s-a asezat si sunt fericita de alegerea facuta....
Daca ar fi sa dau Germaniei o culoare, as alege aramiul. Cum suntem in plina toamna, culoarea aceasta ne incalzeste inimile in fiecare zi. Germania e plina de paduri ca-n basme, de castele ca-n povestile lui Walt Disney, de istorie si cultura. Oamenii m-au surprins. Ma asteptam sa fie reci, dar ne-au intampinat cu zambete largi si amabilitate rara. In trafic ma incurca amabilitatea lor, caci desi aveau prioritate se opreau si imi faceau semn zambind sa trec...initial nu intelegeam ce se intampla si stateam la locul meu destul de mult timp ca sa incurc putin circulatia:) Acum am invatat sa fac si eu acelasi lucru...chiar daca am prioritate, daca e mai eficient sa il las pe celalalt, o fac cu mare drag, zambind ca un localnic autentic:) Plus ca, de cand am ajuns aici, nu am mai auzit zgomotul unui claxon (cred ca il folosesc doar in situatii de maxima urgenta, ca in rest nu il apasa).
Ma simt ca intr-o luna de miere veritabila. Stam intr-o garsoniera cocheta, ce are un balconas inconjurat de verdeata si de copacei plini de veverite roscate. Stiu ca am promis o poza cu fapturile simpatice, dar cand le vad nu am niciodata aparatul foto prin preajma si cum nici ele nu asteapta ca eu sa revin, trebuie sa mai aveti putina rabdare:) Mi-am amenajat un coltisor de verdeata (sa pastram traditia nemteasca), unde cateva ghivece de flori imi inveselesc ziua. Nemtii sunt innebuniti dupa flori, aranjamente florale si decoratiuni. La fiecare casa sau geam vezi flori colorate, bostanei care iti zambesc sau fluturasi ce stau sa zboare. Florariile sunt pretutindeni si au tot ce si-ar putea dura inimioara ta, dupa culoare, inaltime, forma.
Astfel, dupa un "Nu!" categoric, a urmat un vis ce nu-l visasem niciodata, pe care nu mi l-am dorit niciodata. Cred ca am respins initial cu hotarare ideea plecarii pentru ca intotdeauna am avut un plan (destul de monoton daca stau sa ma gandesc acuma) si rar m-am abatut de la el, eventual cu o deviatie minora. Acum cred ca daca vrei sa gasesti fericirea trebuie sa inveti sa te lasi in mainile destinului si sa ai putin curaj sa risti, pentru ca exista o sansa destul de mare ca viata sa iti pregateasca clipe la care nici nu ai visat, ca doar avem cu totii o limita a imaginatiei. Si in plus, daca ni s-ar indeplini doar visuri la care am visat de multe ori pana atunci, atunci unde ar mai fi entuziasmul, surpriza, fericirea deplina? E pentru prima data cand mi se indeplinesc visuri neplanificate si sunt fericita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu