Acum aproape zece ani, la început de martie, am înduplecat-o pe mama și am obținut undă verde pentru o vacanță la București de câteva zile. Se apropia Pastele, vremea se încălzea încetișor, iar fratele meu, căci lui urma să-i fac "bucuria" de a-i sta pe cap o vreme, era încă în plină activitate studențească. Toate bune pentru o prima escapadă.
Îmi aduc aminte cum am pășit pentru prima oară în Gara de Nord și am respirat aerul specific de capitală. Eram entuziasmată până peste cap și îmi imaginam că pășesc pe pământ de aur. După o scurtă plimbare pe jos am ajuns în Regie, împreună cu fratele meu, care m-a preluat frumos de la gară, după ce a întârziat, făcându-mi inima să bată cam tare preț de câteva momente. Am ajuns în camera de cămin în care conviețuiau trei băieți, printre care și al meu frate. O cameră tipic masculină, în care abia aveai loc să te strecori dintr-un capăt în celălalt, în care lucrurile erau aruncate la întâmplare, iar calculatoarele ocupau cam jumătate din spațiu. Cealaltă jumătate aș fi alocat-o paturilor supraetajate, dar atunci pe unde mai aveam loc să ne mișcăm?
Eram fascinată de dezordine, de spațiul mic, de multitudinea oamenilor ce se perindau prin cameră. Țin minte că în primele 10 minute petrecute acolo am văzut pe puțin zece chipuri noi, toate zâmbitoare și dornice să schimbe două vorbe cu proaspăta ființă căzută din trenul de Piatra Neamț. După ce am înfulecat repede ceva din pachetul pregătit cu grijă de mama, cel mai probabil un șnițel sau o chiftea, am primit și prima invitație de a descoperi capitala, și nu, nu era din partea fratelui meu. Era să mă înec cu îmbucătura din gură, fratele și-a ridicat sprâncenele nu tocmai încântat de această idee, așa că, într-un final, ne-am pornit în număr de patru pe străzile marelui oraș: eu, fratele, prietena lui și colegul de cameră care cutezase să facă o astfel de propunere. Recunosc că nu mai țin minte care a fost prima noastră oprire, dar nu o să uit niciodată sentimentul de micime simțit când am pășit pentru prima dată în Carrrefour Orhideea.
Ca să fiu mai bine înțeleasă, trebui să spun că în Piatra Neamț, pe vremea aceea, nu existau nici măcar supermarketuri, d'apăi hipermarketuri, ci numai buticuri micuțe și frumoase.
Așa că, iată-mă pe mine, copilă căzută în capitală de pe meleaguri moldovenești, în mijlocul a zeci de raioane, de rafturi, de sortimente, de culori, de arome, iar pe fundal o voce care tot anunța câte ceva. Nu mint cu nimic când spun că am petrecut aproape jumătate de zi acolo, probabil fără a cumpăra mai mult de o pungă de chips-uri. Visam cu ochii deschiși. La ce? Nici eu nu mai știu. Mă pierdeam în aglomerație fără vreo direcție anume. Mă uitam la toate jucăriile posibile, încercam toate pixurile colorate și toate balansoarele de grădină, iar secțiunea de cosmetice mă făcea să cred că ajunsesem în rai. Simțeam inima tânără bătând cu putere, dorința de cunoaștere era la limite absolute, iar amestecul de culoare și nesfârșire comercială mă ridicau la rangul de cea mai fericită dintre pământeni. După incursiunea prin grandiosul magazin, minutele petrecute în fata vitrinei cu animăluțe, admirând pufoseniile, ce dormeau cu o nonșalanță fără limite, și peștișorii atât de viu colorați, încheiau de fiecare dată perfect incursiunea noastră în spațiul imens în care iți puteai îndeplini aproape orice dorință.
Pe atunci nu aveam nevoie de multe ca să fiu fericită. Și tot atunci n-aveam de unde să știu că peste vreo 3 ani aveam să îmi fac cumpărăturile în același hipermarket timp de mai bine de 5 ani. Și că tot peste vreo 3 ani voi cunoaște fiecare bucățică din zona Crângași-Regie și că acolo mă voi simți ca acasă de fiecare dată.
Dar să revin la povestea inițierii mele bucureștene.
Am petrecut mai bine de zece zile în acel cămin, asta pentru că mama suna deja îngrijorată că nu mă mai dădeam dusă acasă și mi-a înduplecat fratele să mă urce la primul tren cu destinația Piatra Neamț. În cele zece zile am fost răsfățată de colegii fratelui meu, mâncând Dumnezeu știe ce, dormind la ore care mai de care mai anormale după ce băteam întreg Bucureștiul cu piciorul. Țin minte că abia mai puteam mișca după fiecare plimbare. Așteptam să se facă 5 ca cineva să vină de la muncă și duși eram. Fără vreun plan, fără vreo așteptare.
Și mai țin minte cum găseam mereu prin camera de cămin tot felul de bunătăți hipercalorice aduse de colegii de prin camerele alăturate. Mai răsfățată ca în acele zile nu am mai fost nicicând. Acum sunt maniacă de curățenie, atunci eram fericită în dezordine, nu-mi păsa că trebuia să mănânc pe unde apucam, că nici loc pe vreo masă nu era și, cu atât mai mult, nu-mi păsa că mai zăream câte un gândac altoit specific Regiei (sau poate vreo 2-3-10!). Eram tânără copilă, fără griji, fără așteptări, fără dezamăgiri și fără amintiri prea triste. Trăiam vacanța vieții mele, a inițierii mele "capitaliste" și mă lăsam fermecată de fiecare zi.
Și mai rememorez perfect ziua în care m-a lăsat fratele singură la metrou. Eram în stația Grozavesti, eu pe peronul spre Izvor, el pe partea spre Gara de Nord. Avea cursuri de dimineață, iar eu îmi propusesem să ajung la o bună prietenă de-a mamei. Îmi explicase de o sută de ori că am de mers doar două stații până la Izvor și că tot ce trebuie să fac e să cobor și să mă iau după ceilalți oameni. El îmi explicase, dar mintea mea nu concepea să merg singură cu metroul. Până în acea zi, la fiecare pas am fost supravegheată sau, mai bine zis, am fost un cățeluș cuminte care se ținea scai de cel care îi arăta drumul. Acum venise timpul să mă descurc singură. Stăteam pe peron și simțeam cum mă năpădesc lacrimile, iar nodul din gât aproape că mă sufoca. Fratele nu bănuia nimic, încercam să mă dau vitează, schițând un zâmbet cat mai autentic. M-am urcat în metrou, iar el se uita după mine, probabil întrebându-se unde voi ajunge. Pe vremea aceea n-aveam telefon mobil, iar în capul unei copile căzute din plop, cum eram eu pe atunci, mi se părea că mă duc la capătul lumii, unde se vorbește altă limbă și nu voi avea scăpare dacă nu nimeresc stația Izvor. Să vă spun că am ajuns unde trebuie? Nu cred că e cazul, dar cu siguranță nu voi uita prima mea călătorie singură cu metroul. Emoția, frica și bucuria că am ajuns la destinația corectă, nu le voi mai trăi nicicând. Aș da orice să fiu din nou fata aceea credulă, ce privea cu ochi mari fiecare noutate, ce avea obrajii roșii oricând rostea ceva inteligent sau nu.
Păstrez intactă amintirea acelui cămin plin de viață, plin de tineri puși pe șotii, a Powerball-ului care îi aduna pe toți pe hol, a sticlelor de Pepsi pline și goale, a cutiilor de salată de fructe de mare pe care cineva la devora pe nerăsuflate, a așteptării orei 5, a momentelor în care țopăiam pe stradă de fericire, a dezordinei frumoase, a primilor pași pe meleaguri bucureștene, a descoperirii imensităților comerciale, a parcurilor fără de sfârșit, a clădirilor impunătoare și a primilor fluturi. Și nu, nu mă refer la fluturii primăvăratici, că din aceia aveam și noi în Piatra Neamț.
Și mai păstrez intactă imaginea unui băiat blonduliu, cu părul creț, cu o frumusețe exterioară ce venea din inima lui mare, un băiat care știa să-ți ridice moralul, chiar și când era călcat bine în picioare, un băiat care mi-a spus pentru primă dată să nu uit că viața asta-i doar una și nimicurile care ne întristează trebuie ignorate, un băiat pe care nu-l pot încadra în nici o categorie de prieteni, pentru că dialogurile noastre se purtau doar când fugeam în căminul din Regie căutând vreun sfat și mă găsea sprijinind vreun calorifer de pe hol, un băiat care îmi mai apare în vis, chiar și aseară, după ce am scris un draft al povestirii și am șters praful de pe unele amintiri, un băiat care astăzi nu mai e...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu