O zi de luni...

Ma intreb oare daca imi voi gasi cuvintele sa scriu despre fericire. Si asta pentru ca mereu simt dorinta sa scriu atunci cand sunt trista...e calea mea de a scoate din mine tot ce e rau... Dar azi sunt fericita si nu stiu daca voi sti cum sa transform starea asta in cuvinte sau intr-o imagine frumos colorata...

Si totusi accept provocarea de a descrie o zi de luni...almost perfect:) si va voi spune si de ce "almost"

In ciuda inceputului dureros de adormit pe care l-am avut astazi, am reusit sa afisez un zambet larg pe parcursul intregii zile....de fapt nu eu am reusit...a trecut mult timp de cand ceilalti au mai avut o contributie la fericirea mea. Sa revin la inceputul tipic de luni, dar care azi anunta o trezire enervant de lenta...Ca in fiecare zi, alarma s-a incapatanat sa sune la 7.15. Unii vor zice ca e tarziu, pentru mine, care adorm la ore destul de tarzii, spun ca e prea devreme pentru ochii mei ce se dezlipesc cu greu de lumea viselor.
Dar astazi am avut parte de o surpriza...si nu placuta, asa cum v-ati astepta:) In momentul in care se anunta sfarsitul somnului, lumina de afara era cam timida, fapt pentru care am crezut ca am fixat prost alarma...sigur trebuia sa fie in jur de 6...dar se pare ca vremea "prietenoasa" mi-a pregatit inca de dimineata o surpriza...norii cenusii nu au lasat nici o raza de soare sa imi ureze "Buna dimineata"...fapt pentru care am dat snooze de 3 ori. Dar cum stiam ca ma asteapta o zi plina si nu imi mai permiteam sa mai lenevesc in patul cald, plin de culoare, m-am incumetat sa il parasesc cu regret. Trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nu mi-au trecut prin minte cele mai frumoase si prietenoase ganduri:))

Si totusi, in ciuda vremii mohorate, a nechefului specific zilei de luni, simteam ca vreau sa dau piept cu oamenii grabiti si zgribuliti de pe strada...inca de la primele minute petrecute in fata vesnicii oglinzi imi simteam sufletul incarcat de energie...totusi nu am reuseam sa fiu increzatoare in aceasta zi de luni. Poate si pentru ca ma cunosc destul de bine si stiu cat de mult urasc aceasta zi...inca de mica, imi aduc aminte cum se apropia seara de duminica si simteam un nod in gat ca peste cateva ore va incepe o noua saptamana de scoala. Si nu pentru ca as fi avut vreo problema cu scoala in sine...in nici un caz...dar niciodata nu mi-a placut finalul oricarei perioade sau inceputul alteia...

Stand in fata oglinzii incercand sa gasesc hainele care sa imi ofere buna dispozitie am constatat ca ma imbracasem aproape toata in maro si negru...nu cele mai energizante culori...si atunci mi-am adus aminte de niste margele primite de la mama, ce intotdeauna imi dadeau o stare buna cand le purtam...un sirag de perlute alungite, rosii...ce mi-au incalzit ochii intreaga zi.

Cred ca m-am abatut putin de la subiect ori poate ziua asta mi s-a parut extrem de lunga...plina de momente pe care mi le-as aduce aminte perfect...a urmat o zi de munca in care zambetul meu nu mi s-a sters de pe chip, iar vestea de la finalul ei m-a incantat nespus...astept cu nerabdare sa imi incep noul proiect si sa il duc la bun sfarsit cu succes:) Poate acesta e motivul pentru care simt ca am energia ce o pierdusem in ultima perioada...sau poate si weekendul ce tocmai a trecut e de vina?:) Am petrecut momente relaxante...dar ce e mai important, m-am bucurat de o duminica in care "am sarbatorit" sase luni de cand mi-am deschis inima pentru el...am stat si m-am gandit cum am reusit sa ajungem aici...si pentru prima data spun...nu stiu...totul s-a legat...tot ce imi amintesc ca si cum a fost ieri, e seara in care ploaia ne-a prins pe motocicleta, in care stateam printre picaturile infinite de ploaie fara sa ne pese de asta...si de atunci momentele s-au legat, unul cate unul, minut cu minut, secunda cu secunda...Poza alaturata e din filmul meu preferat Breakfast at Tiffany's, pe care l-as revedea de zeci de ori si tot mi-ar incarca bateriile la maxim...am fost intrebata acum 2 saptamani care e filmul meu preferat si nu am stiu ce sa raspund. Ajunsa acasa nu imi venea sa cred ca nu am stiut ce sa spun...am dat un raspuns, dar abia mai tarziu am realizat ca nu era adevarat...

Recitesc randurile scrise si constat ca nu ma pricep sa scriu despre fericire, speranta, puterea...cuvintele mele stiu sa descrie durerea si asta pentru ca ea este mai dura, mai cruda...mai intensa...atunci cand reusesc sa imi indeplinesc o dorinta niciodata nu stiu sa ma bucur, decat poate cateva secunda...si asta pentru ca mereu imi incolteste in minte un nou gand, o noua dorinta si imi pregatesc armele pentru noua lupta...

Imi doresc sa imi pastrez fericirea, dar stiu (mai bine zis ma cunosc prea bine) ca acusi voi gasi un motiv, fie el cat de mic, ca sa imi readuc clasica mea stare in prezent. Dar pana atunci ma voi bucura de fiecare secunda in care imi doresc sa cuprind lumea cu o singura imbratisare, in care m-as pierde in marea necunoscutului, in care as asimila cu insetare fiecare informatie, fiecare culoare, fiecare idee...in care as avea curaj sa infrunt realitatea si sa punctez o victorie...ca tot sunt in dezavantaj major pana acum...

Si acum sa inchei si prin justificarea acelui "almost"...ar fi fost o zi de luni perfecta daca as fi avut timp sa vad o persoana draga mie, sa ma las in bratele lui macar cateva minute, sa simt cum tot ce ma inconjoara dispare...sa vad acei ochi albastri, ce din cauza vremii mohorate au avut cu siguranta o nuanta de gri...