Avem o singura sansa...

...si tocmai de aceea incerc sa iau de fiecare data cele mai bune decizii, dupa lungi nopti albe, care lasa de fiecare data niste nuante albastre in jurul ochilor mei. Stiu, voi nu le vedeti, ca am devenit specialista in a le ascunde. Ma pun de fiecare data in postura omului care nu mai are timp sa isi indeplineasca visele, asa ca totul prinde viteza, nu imi mai permit sa aman. Urasc din tot sufletul oamenii care amana de pe azi pe maine, chiar si lucruri marunte. De fapt gresesc, nu oamenii sunt subiectul urii mele, in nici un caz, ci inconstienta lor.

Ma plimbam zilele trecute fara un rost anume pe strada. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa nu trebuiasca sa ma grabesc, sa nu am 20 de lucruri de facut intr-o zi, ci doar sa observ lumea in care traiesc. Ma intrebam in acele momente cati oameni isi dau seama ca sunt efemeri, ca viata e o gluma putin cam proasta, si ca au la dispozitie doar cativa zeci de ani sa inteleaga si sa indeplineasca rostul calatoriei lor pe aici. Cei ce ignora aceste ganduri sunt fericiti si poate ii invidiez. De multe ori am spus ca mi-as dori sa imi opresc mintea din gandire si sa nu imi mai gasesc intrebari...Sa stiu sa ma apar si eu ca ceilalti prin ignoranta.

Daca ignori faptul ca la un moment dat nu vei mai fi, esti fericit.

Daca ignori faptul ca la un moment dat cel drag de langa tine va disparea, esti fericit.

Daca nu incerci sa intelegi de ce te afli aici, esti fericit.

Si pe langa cronometrul ce imi ticaie sacadat si destul de enervant mai am si oroarea de a gresi, ca doar avem o singura sansa. Si asa noptile se transforma intr-o sala de judecata a deciziilor mele. Stiu ce imi doresc sa indeplinesc in anii ce urmeaza, stiu cum sa fac asta, dar totusi ma intreb de fiecare data: Oare e decizia cea mai buna? Dar cei de langa mine cum vor fi afectati de ceea ce urmeaza sa fac? Si atunci cand verdictul este Greseala...gandul se termina astfel: Nu, nu pot sa le fac lor una ca asta, chiar daca eu as primi o portie de fericire. Nu as putea-o gusta pe deplin, asa ca mai degraba o refuz.

Nu voi lua niciodata decizii perfecte, care sa fie intelese de toti ceilalti, voi fi criticata, voi dezamagi pe unii, dar, de fiecare data, voi sti sigur ca nu am fost egoista.

Nu imi place sa ma scuz sau sa ofer explicatii...tocmai pentru ca fiecare pas/gest/schimbare am facut-o dupa lungi dezbateri cu mine insami, dupa ore prelungite in care am tinut cont de cei asupra carora as putea avea un impact, pentru ca nu sunt o inconstienta care se arunca in gol fara masuri de precautie, pentru ca sunt capabila sa disec fiecare problema in sute de bucati pentru a gasi solutia cea mai buna...nu doar pentru mine. Tocmai de aceea voi parea mereu a fi increzuta, infumurata, cu ifose, cum mai spun unii...

Vreau sa imi gasesc locul meu in lume, sa fiu sigura ca asta trebuie sa fac in viata, ca nu ma aflu pe un drum instabil, nesigur, in care bajbai pe intuneric cotloane necunoscute mie. Imi doresc un drum plin de lumina, cu urmele mele batatorite pe el, prin care sa le ofer partenerilor de drum siguranta.

Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac, iar aici nu ma refer doar pe plan profesional. De multe ori am fost catalogata ca fiind prea dura cu cei de langa mine. Dar de fiecare data le-am aplicat acest tratament pentru a-i trezi la realitate, pentru a-i face sa inteleaga ca uneori nu mai primesti a doua sansa…si pentru ca eu cred in ei. In cazul in care va voi mangaia vreodata pe spate in caz de esec, sa stiti ca nici eu nu v-am acordat vreo sansa…Dar daca sa declanseaza un mic vulcan inaintea unui eveniment important din viata voastra, pe care intentionati sa il abordati cu superficialitate, inseamna ca eu am incredere in voi si stiu cu siguranta ca aveti capacitatea sa reusiti.

De multe ori ofer totul fara sa mi se ceara si atunci unii considera ca pur si simplu merita acest cadou, fara sa mai lupte pentru el…si atunci, e greseala mea si mi-o asum, dar sa nu uitati niciodata, ca fac asta pentru ca tin prea mult la unii dintre voi.

Am nevoie sa ma autodepasesc permanent, si asta doar pentru ca e singura mea solutie pentru a profita la maxim de sansa ce mi-a fost oferita...e unica si nu ma voi multumi niciodata cu nivelul la care ma aflu. Vreau sa sar cat mai sus:)
Pentru ca stiu ca pot, pentru ca stiu ca se poate, pentru ca am nevoie sa fiu fericita. Si chiar daca unii ca mine ar trece peste normele morale pentru a-si indeplini obiectivele, eu stiu prea bine ca de fiecare data oamenii dragi de langa mine sunt protejati de aceasta dorinta. Si nu pentru ca asa e firea umana, in nici un caz. Oamenii competitivi distrug totul in calea lor pentru a-si atinge tinta, dar eu nu. Mi-am impus sa am grija de cei dragi, pentru ca unul din raspunsurile gasite la intrebarea Care e rostul nostru in lume a fost: Oamenii. Ne lasam amprenta pe cei cu care interactionam, pe cei care ne sunt dragi, pe cei pe care ii cream...ei sunt principala noastra menire, ei cantaresc mai mult in balanta decat orice alt obiectiv.