Gand, gand, gand...acum

Probabil linistea si singuratatea caracteristica hotelului in care ma aflu, ma indeamna sa scriu din nou. Am promis sa pastrez gandurile doar pentru mine. Nu am reusit.

Sunt la Timisoara, intr-unul din orasele pe care doream sa le vizitez de mult. Doar ca, desi sunt aici de vreo doua zile, nu am reusit sa zaresc centrul orasului decat din fuga taxi-ului. Poate maine voi reusi sa fugaresc vreun porumbel, special pentru tine.

Traiesc, sunt fericita pentru asta. Dar as da orice sa sterg un gand. Nu imi aduc aminte exact momentul in care el mi-a patruns in minte, de cand a inceput sa imi darame schelele interioare construite, as zice eu, cu precizie. As zice ca a fost aici dintotdeauna, dar as minti. Au fost si momente in care am crezut ca sunt nemuritoare. In care priveam razele de soare si imi inchideam ochii, lasandu-mi mintea sa fuga pe meleaguri indepartate. In care zambeam privindu-mi viitorul. Dar niciodata nu am reusit sa trec de o anumita limita a viitorului meu. Mi-am propus sa ajung undeva si am bifat fiecare punct pana sa ajung unde mi-am dorit. Nu am vreun lucru pe care sa il fi sarit. Si totusi, acum nu ii mai inteleg rostul reusitei mele.

Dintotdeauna am fost o fire emotiva. Cand trebuia sa pregatesc o tema pentru a doua zi sau cand stiam ca voi fi ascultata, imi dedicam tot sufletul, iar a doua zi stomacul imi era strans pana cand momentul anuntat era istorie. Imi era frica sa ii dezamagesc pe cei de langa mine. Imi era frica sa gresesc. Si asa mi-am trait cam o treime din viata cu frica, cu grija, ca nu care cumva sa fiu criticata de altii. Acum, nu imi mai pasa. Acum, sunt sincera, poate cu o nuanta prea accentuata. Acum, daca inima imi spune sa vorbesc, cuvintele zboara din gura, poate prea repede.

In urma cu cateva luni, cineva mi-a spus ca n-a mai intalnit o persoana care sa se teama asa de mult de posibilitatea de a gresi. Mereu am crezut ca voi avea timp mai tarziu sa imi asum riscuri. Si asa, nu simteam ca traiesc cu adevarat. In inima mea se ascundea o dorinta nebuna de viata, ce se citea usor in ochi. Si nici nu imi dadeam seama ca imi iroseam de fapt viata, nu mi-o doream. Credeam ca la un moment dat va veni si randul meu. Parca as fi asteptat o a doua viata ca sa fiu eu, doar eu.

In urma cu mai mult de un an, alta persoana mi-a spus ca in ochii mei nu mai vede o anume bucurie, sclipire pe care a surprins-o timp de vreo trei ani. Si tot el, obisnuia sa ma intrebe, mai in gluma, mai in serios, daca mi-e frica de moarte. In acele momente, cand intrebarea imi era adresata, repetitiv, niciodata nu i-am acordat importanta. Cat de puternic poate sa fie subconstientul omului. Cu cata forta poate sa ignore ceea ce il poate rani.

Acum, nu pot decat sa vin si eu cu un raspuns. Da, mi-a fost frica de cand ma stiu de greseala, de posibilitatea de a-l rani pe cel de langa mine, de a-i dezamagi pe cei dragi. Si, da, odata cu mai multe inimi frante si cu cateva persoane dragi pierdute de-a lungul drumului parcurs pana aici, nu mai am cum sa radiez de fericire.

Acum, mi-e greu sa zambesc. Incerc din rasputeri ca voi sa nu observati. Ma vedeti zambind, ma vedeti glumind, ma auziti povestind clipe din viata mea cu atata pasiune, dar numai eu stiu, cat de greu e.

Caut un raspuns. Nimic mai mult.

Incerc sa imi accept caracteristica de muritoare. Si incerc, incerc, incerc...si raman cu incercatul.

Cum or reusi altii sa isi mai faca planuri incarcati de un entuziasm demn de invidiat? Eu as da orice ca secunda ce tocmai a trecut sa fi intepenit de-a binelea in locul ce tocmai l-a parasit.

Iubesc culorile vietii, oamenii, lumea si imi place senzatia de a trai.

Pana la un moment dat nu ma gandeam ca toate se vor termina candva. Visam, cu inima si minte de copil, ca ei vor fi langa mine mereu, ca voi avea alta sansa sa le arat dragostea mea, ca eu voi fi mereu aici. Eram fericita.

Dar cand am facut cunostinta cu tristul sfarsit la care suntem cu totii condamnati inca de cand ne nastem, bucuria a disparut. Sclipirea s-a stins, intocmai asa cum a aparut.

Nu pot sa accept ca eu la un moment dat nu voi mai fi. Imi doresc doar sa sufar de o amnezie puternica si sa sterg gandul, sa revin la acea inocenta, pe care o invidiez la cei ce ii intalnesc in fiecare zi. Sau doar sa imi reactivez functia de ignorare a sfarsitului ce va veni. Prea multa realitatea strica. Fericirea o gasesti in starea de visare, atunci cand lumea prinde culori desprinse din povestile ce iti incalzeau serile copilariei. Poate ca mi s-a servit prea multa realitate. Poate ca doar trebuie sa revin a fi, cum zicea el, naiva, visatoarea fata de alta data.

Dar cum nu stiu, cel putin momentan, cum sa dau rewind vietii mele, maine imi voi continua viata. Asa cum o fac in fiecare zi. Cu aceeasi punctualitate, ce pentru unii devine enervanta uneori.

Mai am planuri, mai am vise, mai am dorinte. Dar pana nu le gasesc un rost anume, le pun pe hold.