Oameni cu suflet frumos

N-am mai scris de multa vreme, de data asta fara nici o scuza, lasandu-ma purtata intr-o poveste. M-am infruptat din fericire si am ales sa traiesc fiecare clipa, sa imi aloc fiecare secunda mie si sa simt cum trece ora incetisor, fara graba, fara ritmul agitat in care intrasem putin prea bine. Daca m-as uita mai bine in a mea palma, probabil ca as descoperi acolo o bifurcatie, de unde am lasat in urma drumul plin de ganduri, de rutina, de nervi intinsi la maxim din dorinta de a face totul ca la carte, si am pasit cu neincredere si cu inima deschisa, pe un alt drum pe care am gasit fericirea. Fericirea de a te trezi dimineata mangaiata de razele soarelui, in cantarile pline de variatiuni ale pasarelelor (si nu, nu vorbesc de cele din capul meu, caci acelea nu-mi canta:)), de a deschide fereastra ce da intr-o gradina de un verde crud si de a cauta cu privirea veveritele.
Fericirea de a avea grija de o manuta de floricele, de a sti cu exactitate fiecare semn al lor, fiecare nuanta pe care mi-o ofera prin florile lor multicolore si de a te bucura la fiecare nou boboc ce apare sub obladuirea mea. Fericirea de a intelege unde am gresit, unde se pierduse linistea mea....Conduceam pe drumul vietii mele cu o viteza mult prea mare. Aveam nevoie doar sa incetinesc si sa las gandurile bune sa ma prinda din urma.
Acum, ne-am intors pentru o scurta perioada acasa si credeti-ma ca abia asteptam sa ajung aici, sa-mi revad familia, prietenii si locurile mele dragi, pline de amintiri pastrate intacte in inima mea. Am aruncat in masina bagajele cu o viteza uluitoare, inima-mi batea cu putere si cred ca daca aveam si timp topaiam de fericire. Aveam sa ma intorc acasa. Chiar daca doar pentru o scurta perioada, nu conta. As fi dat orice pentru 5 minute petrecute alaturi de oamenii cu suflet frumos.
Am trecut granita dupa 10 ore, parcurgand astfel 1000 km. Am mers incetisor, cu opriri destul de dese, ca doar il aveam pe Moga cu noi:) Dupa o noapte de odihna, in casuta unui ungur tare primitor si simpatic, am pornit din nou la drum. Si asa am mai facut 13 ore pana in Bucuresti, pe o distanta de doar 600 km. De cum am trecut granita, am inceput sa imi pun la indoiala calitatile mele de soferita. Dar dupa ce m-am dezmiticit, mi-am dat seama ca nu faceam nimic gresit, in ciuda claxoanelor ce zornaiau in jurul meu. Nu mai auzisem aceste sunete "melodioase" de ceva vreme si am inceput sa ma panichez putin. In fine, n-are nici un rost sa va povestesc cum era sa rup masina in doua, cum am crezut ca vor intra vreo doua masini in mine, ele mergand fara nici o problema pe contrasens, in curba, fara nici o vizibilitate sau ceva de genul asta. Nu, n-are nici un sens sa povestesc toate acestea, pentru ca stim cu totii problema cu infrastructura sau mai bine zis cu lipsa ei. Dar oare mai stim si ca unii soferi sunt inconstienti?
Am ajuns in Bucuresti, la oamenii dragi noua, la cei carora le-am dus dorul acolo, departe. Ne-am bucurat enorm de mult si am spus din tot sufletul ca efortul de a conduce atatea ore a fost pe deplin rasplatit. Dar dupa, a urmat nebunia marca Bucuresti pe care o voi povesti mai jos. Am reusit sa scapam si de astea si am ajuns si la Piatra Neamt, iar acolo am reusit sa ne mai revenim, sa impartasim unul altuia experienta revenirii pe meleagurile natale (natale pentru Alex, adoptive pentru mine:) Cu frica de a fi incadrati in categoria oamenilor fitosi, va spun cu mana pe inima ca in Romania aproape totul e cu fundul in sus si ca anormalitatile sunt incadrate in normalitate de catre multi dintre noi. Desi as putea sa ma limitez mai mult la Bucuresti, caci in provincie oamenii si-au mai pastrat sufletul curat si frumos si n-au uitat cat de important este sa fii om.
Asadar, in Bucuresti oamenii se grabesc, alearga pe strada, alearga in trafic, claxoneaza, injura, nu dau prioritate, iar saracii pietoni scapa la limita de furia soferilor aflati intr-o cursa nebuna. Ma intreb si eu, oare unde se grabesc toti? Ca masinile nervoase ce ma depasesc cu isterii masive, nu fac decat sa opreasca cu 5 cm in fata mea la urmatorul semafor rosu.
Daca tot am ajuns acasa, am avut de rezolvat cateva probleme administrative, experienta in urma careia ne-am ales amandoi cu un sac de par alb, cu o inima mai slaba si cu o dorinta de a ne intoarce cat mai repede la linistea noastra. Au fost situatii in care ne uitam unul la celalalt si ne pufnea rasul, in care unul ceda nervos si celalalt incerca sa echilibreze balanta. Pe scurt, am imbatranit in aceste saptamani cat pentru un an intreg. Nu e normal ca din 7 ghisee ale unei institutii sa fie deschise doar 2, sa nu ai de unde sa obtii niste informatii de baza, sa ti se spuna ca nu ai dreptate, desi ai un act pe care scrie negru pe alb ca asa e, sa trebuiasca sa ii cauti pe superiorii oamenilor de la ghiseu ca sa le explici ca oamenii de la nivel operational refuza sa isi faca datoria, iar acestia sa iti dea dreptate, dar sa ridice din umerii, zicand "Doamna, v-am rezolvat problema, acuma ce mai conteaza ce s-a intamplat?"...Pai conteaza, Domnul meu, ca mi-am pierdut 2 ore sa rezolv ceva ce dura 5 minute si nervii mei erau plecati de mult pe campii. Nu e normal sa te duci pana la Posta Romana si sa doresti sa trimiti un amarat de plic, iar doamna de la ghiseu sa te intrebe" Da' ce, n-ati mai trimis niciodata un plic?". Nu e normal sa te duci la o banca, unde platesti comisioane cat pentru toata viata, sa te asiguri ca nu mai ai absolut nici o relatie contractuala cu ei, sa primesti confirmarea din partea unei angajate, dupa ce ai rabdare ca tot omul cam o ora pana ce iti vine randul, ca toate conturile au fost inchise, iar dupa cateva zile sa primesti mesaj ca esti asteptat sa iti ridici nu stiu ce card, pentru care nu ai semnat absolut nimic, la banca de care incercai sa scapi. Bine zis, incercam, ca era ca scaiul si ca lepra, si nu se dadea dusa nici cu binele, nici cu uratul. Nu e normal sa te duci la o farmacie, cu o durere acuta, sa incerci sa obtii cu amarat de Nurofen si sa ti se puna 50000 de intrebari legate de nu stiu ce card, promotii, bonusuri, discount-uri, desi tu incerci sa ii explici doamnei cat de frumos poti tu, ca te doare rau si ca in curand o sa-ti explodeze capul daca nu iti da mai repede pastiluta cu pricina. Poate in loc de intrebarile comerciale, ar fi fost mai indicate cele legate de sanatatea mea...gen alergii la substantele pe care urma sa le iau. Nu, nici vorba de asta. Oricum am invatat ceva de la un nene care era si el in febra unor cumparaturi medicamentoase: "Da, am card, dar l-am uitat acasa". Si asa a scapat el de toata tevatura cardului minune.
Nu e normal sa te duci la un institut renumit sa iti faci analizele si in timp ce o asistenta foarte amabila si draguta incearca sa-ti gaseasca venele, o colega de-a ei, care probabil dormise mai putin cu o noapte inainte, sa imi arunce geanta, pe care o lasasem ca orice om normal pe un scaun langa mine, in bratele mele cu o nonsalanta totala. Daca nu tremuram de frica acului care deja gasise vena, cred ca ii aruncam cu geanta inapoi, dar de data asta a scapat. Poate ar trebui sa specific si ca nu mai era nici un alt pacient in cabinet si geanta mea nu ocupa locul nimanui. Dar mai conteaza? Probabil ca respectul se castiga mai greu pe la noi sau poate nu stiu eu inca reteta.
Nu e normal sa vrei sa cumperi ceva dintr-un magazin si sa ii spui vanzatoarei, dupa ce stai cam 10 minute si te uiti pe pereti, scuzati-ma ca va deranjez de la convorbirea dvs telefonica, dar daca sunteti amabila as dori si eu acel produs, iar ea, cu telefonul in continuare la ureche sa iti arunce produsul si sa iti faca semn cu mana pentru a-ti comunica pretul.
Si sunt multe alte lucruri anormale....dar parca vad ca o sa-mi mai sara in cap inca vreo alte 10 persoane, zicandu-mi ca e absolut normal sa se intample asta, pentru ca oamenii sunt stresati din cauza banilor si a altor factori. Imi pare rau, eu zic doar ca nu e normal, nu stau sa le gasesc justificari.
Si nu vreau sa le gasesc justificari, pentru ca ma rezum doar la calitatea de a fi om, care la multi a disparut. Eu spun doar ca multi, nu toti, sunt intr-un iures fara sens, in care au uitat sa fie oameni cu suflet frumos. Din cauza lor nu m-as mai intoarce niciodata acasa. Dar cum mai exista si categoria oamenilor cu suflet curat si frumos, dupa care am plans atunci cand eram departe, fara de care viata mea n-ar avea nici un sens, aleg sa revin pe meleagurile romanesti, sa ma bucur de natura salbatica, unica tocmai prin neatingerea ei de catre om, de linistea provinciei, de simplitatea oamenilor care m-au crescut si educat, de bunatatea unor oameni care iti pot face anumite lucruri exceptionale fara a-ti cere nimic in loc, de bucuria cu care unii oameni mai stiu sa rada si de sentimentul unic pe care il simt atunci cand imi imbratisez intreaga familie.  Oamenilor cu suflet frumos, lor le dedic aceste randuri...pentru ei scriu, pentru ei as face orice, lor le sunt recunoscatoare, cu ei impart toate bucuriile, ei ma fac fericita atata timp cat sunt aproape de mine.