Am ales sa postez poza facuta cand am implinit 1 an, mama ma tine in brate, iar eu am privirea aia de catelus pierdut:))) Frate'miu rade cu gura pana la urechi putin mai in stanga mea, iar var'mea a fost prinsa cu ochii inchisi, dar tot adorabila e cu rochita aia :P In spate, Dana, "sora mea" prin simpla noastra asemanare intamplatoare ursita de mama care repeta intr-una ca isi doreste o fata ca ea, si uite ca destinul i-a dat ce si-a dorit, isi arata si ea bucuria prin zambetul ce si l-a pastrat de-a lungul anilor. Eram cu totii fericiti, inconjurati de familia noastra destul de numeroasa si galagioasa:) Nu stiu cat imi aduc eu aminte, ca totusi aveam doar 1 an, dar ma bazez pe amintirile din anii ce au urmat, de sarbatorile in care aveam casa plina de rude, prieteni si oameni dragi sufletelor noastre. De "neni" pusi mereu pe glume, de "tanti" care ne pupau intr-una, de copii de varsta noastra, cu care radeam pana aproape ne inecam cu mancarea pregatita cu atentie de mama sau cu care ne certam pentru orice jucarie.
Dar toate s-au dus. Acum casa asta-i goala...
Si totul a inceput cand persoana ce sta in mijlocul pozei, bunica mea, a plecat de langa noi. Nu degeaba se afla si in mijlocul nostru in poza. Prin diplomatia, bunatatea si inteligenta ei, a tinut familia unita. A stiut ce sa ascunda de noi ca sa nu ne impovareze cu alte greutati si a cautat mereu sa ne faca viata mai frumoasa. N-a fost zi de nastere sau de sarbatoare sa nu o celebram, fie cu un mic cadou facut de mainile ei iscusite (imi aduc aminte cum de Sfantul Nicolae ne-a impletit sau crosetat, nu stiu sigur care-i procedura, niste pisoi din lana, care i-am pus la categoria de cel mai frumos cadou din viata mea), fie cu o masa simpla, pregatita cu mare atentie de ea sau bunicu...El e in partea dreapta jos a pozei si imi aduce mereu lacrimi in ochi cand vorbesc cu el la telefon. Mereu imi spune sa nu uit de unde am plecat, sa nu uit ce m-a invatat si ca importante sunt cuvintele: "Invatati, invatati, invatati!", iar gandul imi va fi si la el cand voi dansa in acea seara...voi dansa pentru ei doi pentru ca mi-au oferit o copilarie la care putini ar visa.
De cand Maria mea draga a plecat dintre noi, familia asta mare din poza nu s-a mai reunit vreodata. Ba mint...in ultimul ei moment, ne-a reunit pe toti si chiar pe unii care nici nu cred ca i-am cunoscut vreodata. A fost ultima ei minune pe care a facut-o dupa ce nu mai era printre noi. In ziua cand ne-am luat ramas bun de la ea, au fost prezenti atatia oameni cati n-am vazut vreodata la un loc in fata blocului nostru. Imi aduc aminte ca la un moment dat am auzit multa forfoteala si am dat la o parte perdeaua de la bucataria noastra si am vazut o mare de oameni, rude care nu le mai vazusem de ani de zile, prieteni care o stiau pe bunica mea prea bine, colegi care o stiau doar din povestile mele, copiii mamei de la scoala, vecini si multi alti oameni care cu siguranta nu ii mai tin minte acum....Atunci i-a adunat pe toti pentru ultima oara. Imi mai aduc aminte ca atunci cand am iesit din casa, bunicul a ramas in balcon, n-a putut sa mearga cu noi la biserica si si-a luat ramas bun de la distanta. Atunci inima mea s-a mai rupt o data....
Dupa ea a urmat nasul meu de botez, un om bun, dar cu care n-am avut poate cea mai apropiata relatie, nu ca n-ar fi meritat, doar ca imprejurarile vietii asa au facut sa fie, dar ne vizitam, imi aduc aminte ca imi facea mare placere sa il revad, iar fata lui se lumina de fiecare data cand ne intalneam, fie si pentru cateva minute pe strada. El e in partea dreapta sus a pozei...Vestea ca el nu mai e, ne-a luat prin surprindere. Era tanar, dar boala se pare ca nu iarta pe nimeni. Era un om cumpatat, bun la suflet, dar si el a plecat...
Iar cea din urma persoana care a lasat fotografia mai goala, e verisoara bunicii, din stanga ei, cu parul ei alb ca neaua...asa cum mi-o amintesc inca de cand eram mica si avea grija de mine. O femeia la fel de blanda ca bunica, ce impartaseau un dar primit cred din familie...bunatatea. Imi aduc aminte ca era nelipsita din casa noastra si era tare priceputa cu copiii. Stiu ca a crescut vreo cativa de-ai ei si vreo cativa nepoti, unii mai apropiati, altii mai indepartati. Iar cand era nevoie de vreun sfat, stiu ca mereu i se cerea parerea. A plecat si ea alaturi de bunica mea, intr-un loc mai bun decat lumea asta in care ne chinuim sa obtinem mereu cate ceva, uitand ca a darui e un talent pe care nu multi il au.
Sau cum zicea Parintele Justin Parvu: "dragoste pentru toti cei din jur, tot timpul...caci daca vrei sa schimbi lumea in bine, trebuie sa incepi cu tine..." Maria mea a oferit mereu dragoste pentru toti cei din jur...nu cred ca a primit inapoi pe cat merita, ca eram cu totii intr-o cursa contra cronometru mereu, nu stiu nici acum unde alergam cu totii, dar ea nu ne-a reprosat niciodata nimic, ne iubea asa imperfecti cum inca suntem. Ei ii datoram poza asta cu totii adunati la un loc, ei ii datoram zambetele de atunci si cum azi ar trebui sa ne aducem aminte de Mariile de altadata, ii scriu aceste randuri si ma rog in fiecare clipa ca ea sa fi stiut cat de mult am iubit-o si ca fiecare bucurie si fiecare implinire din viata mea, o dedic ei. E felul meu de a-mi cere iertare pentru multe...
Frumos scris, bien spus, dovedeste o sensibilitate de exceptie.
RăspundețiȘtergereMultumesc! ;)
RăspundețiȘtergere