Povestea mea nu iese cu nimic in evidenta, dar spre deosebire de altii care simt la fel, eu imi doresc sa o transform in cuvinte. Totul a pornit de la o scurta evaluare a lumii ce ma inconjoara.Cred ca un catalizator important e si soarele de afara, ce mi-a starnit amintirile placute de alta data cand stateam in camera mea luminoasa si lasam razele de soare sa imi mangaie chipul....simteam cum ma incarc cu energie. Acum senzatia a disparut...
Inchideam ochii si ma imaginam peste cativa ani, mai fericita decat eram in acele momente de vis, in care nu trebuia sa imi fac griji pentru nimic...primeam totul, aveam totul, dar nu apreciam nimic...speram ca ce va urma va fi mai spectaculos, si a fost...Eram fericita, dar nu era de ajuns, eram insetata de fericire...ii simteam gustul, dulceata...ce s-a transformat in amar cand nu a mai fost. Intocmai ca orice lucru placut, ca orice lucru frumos, ce te face mai egoist si mai dornic de atat...
Numai ca, odata cu trecerea timpului, in loc sa urc pe scara fericirii, au aparut trepte lipsa, ce m-au lasat sa cad fara vreo avertizare...pur si simplu se transformau in neant, lasandu-mi sufletul sa se izbeasca de lumea rece. Nu sustin ca ma aflu pe un clopot de-al lui Gauss....in nici un caz...sunt pe un drum ce uneori ma pune sa aleg...si, cum sunt om, nu fac cele mai reusite alegeri. Mai cad uneori...ma mai lovesc, dar cel mai mult iubesc sentimentul de revenire, cand dupa indelungata lupta cu mine insami, inving, si toata durerea, tot ce a fost rau in mine dispare...intocmai ca un vis. Momentan nu stiu pe ce drum ma aflu sau in ce etapa a luptei...
Intotdeauna mi-am imaginat ca voi primi totul in viata...de ce?Pentru ca mereu asa a fost. Trebuie sa recunosc ca cineva a avut grija de mine si mi-a pus totul pe tava. Nu voi sustine ca eu nu am facut nimic ca sa le merit, dar totul era usor, firesc....era firesc sa fac totul perfect si nu stiam sa ma bucur...Acum as vrea sa mai repet acele momente si sa tip...sa-mi exprim fericirea...Acum as face asta doar pentru a ma simti eliberata de toate gandurile si starile ce nu ma lasa sa dorm...ce nu tin cont de tot ce imi doresc eu de la viata, strivind fiecare dorinta si incercare de a-mi reveni.
Visam ca asa va fi si viitorul, dar m-am inselat. Acesta e si subiectul principal pentru care scriu aceste randuri acum. Viitorul...cu totii ni-l imaginam insorit, bogat si plin de dorinte implinite. Dar ce se intampla atunci cand ajungi la o varsta, nu neaparat inaintata, dar suficienta pentru a trage o bucatica de linie...si vezi ca nu ai reusit sa iti indeplinesti inca obiectivele si nici nu intelegi unde ai gresit, cand tot ce ai facut a fost sa iti oferi sufletul si timpul pentru a fi bine. Sa fie oare destinul mai puternic decat tine? Se prea poate...din moment ce el a castigat si te-a adus intr-un moment pe care tu nu ti l-ai imaginat, intr-o clipa ce nu o intelegi...si incepi sa te rogi sa intelegi ce se intampla cu tine..sa afli de ce nu poti accepta ca nu le poti avea pe toate?
Daca as reusi sa fac asta...sa accept faptul ca nimic si nimeni nu e perfect, atunci as fi fericita. Si incerc...imi repet mereu in gand aceste cuvinte, sperand ca poate orgoliul meu va ceda...dar el se hraneste cu fiecare gand, cu fiecare clipa in care cad...E greu sa fii constienta ca ceea ce faci nu e bine, ca ranesti oameni uneori, ca ai putea sa faci lucrurile bine, dar din cauza orgoliului nu poti...pune stapanire pe tine in cel mai parsiv mod si nici nu iti dai seama cand ai spus tot ceea ce nu vroiai sa transformi in cuvinte, pentru ca nu credeai in ele...ci doar le spui pentru ca stii ca te aperi de ceea ce iti inchipui ca s-ar putea intampla.
Sa ii distrugi pe cei din jur, sa ii indepartezi pe cei dragi doar pentru ca ei ti-ar putea face rau la un moment dat cu o probabilitate de 1%...demonstreaza lasitatea de care pot da dovada mereu. Nu vreau sa risc, nu vreau sa ma aleg cu inima sfarmata din nou si atunci sufar fara a fi inteleasa de nimeni...de ce nu ma pot bucura de ceea ce am?Simplu...pentru ca imi imaginam ca viitorul va fi altfel...pentru ca mi-e frica de necunoscut, pentru ca nu inteleg ce as putea oferi in plus fata de ceilalti...pentru ca am mai fost ranita.
Ajunsa in punctul in care ma imaginam atunci cand eram in camera mea protejata de tot ce inseamna rau pe aceasta lume, descopar cu tristete ca nu vom intelege niciodata lumea, cursul ei, decat atunci cand il vom trai...si atunci de ce sa ne mai facem planuri, daca noi ne dorim sa cucerim totul la 23 de ani, dar destinul ne incearca rabdarea...si ne face sa credem ca nu vom reusi asta decat peste alti 23 de ani...De ce sa mai visam?De ce sa mai speram?Ca sa ne alegem cu inimile lovite de dorintele transformate in nisip?Nu...Am ajuns la un raspuns...Nu...Ci doar pentru a putea merge mai departe. Pentru ca omul nu poate trai decat in speranta...in speranta ca Cineva e acolo Sus si ii va oferi totul pe tava, ca in viitor va avea cariera mult dorita, iubitul perfect, familia care sa ii ofere linistea la care viseaza de atatia ani...si uneori mai nimerim cate ceva din toate astea...alteori nu ne alegem decat cu un gust amar. Si totul din cauza noastra pentru ca am avut asteptari prea mari de la viata...pentru ca am uitat ca nu le putem avea pe toate. Deci singurii vinovati pentru tristetea ce o simtim suntem noi! Pentru ca am ridicat stacheta prea sus, pentru ca am tintit spre aur si ne-am ales doar cu argint si desi e tot victorie, nu ne putem bucura...pentru ca suntem oameni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu