Viziune asupra fericirii

Cand cred ca totul s-a sfarsit si tot ce a fost odata a disparut fara sa imi dau seama, caut cu disperare o piatra de care sa ma agat...intocmai ca vulturul care se roteste timp indelungat pana gaseste un loc in care sa-si odihneasca aripile greu incercate, asa si eu imi caut locul in care sa pot sa respir din nou aerul cu aceeasi bucurie ca altadata, in care sa imi simt inima in siguranta. E de fapt o evadare de realitate sau altii ar numi-o minciuna...te minti spunandu-ti ca tot ce ai trait merita sa ramana printre amintiri pentru ca durerea te ridica pe scara evolutiei, iti deschide mintea, dar nimeni nu iti povesteste de ranile ce nu se vor vindeca vreodata.

Dar...sa imi aduc aminte subiectul pentru care scriu acum...fericirea. Desi poate pentru unii inceputul nu are nici o legatura cu aceasta stare mirifica, sustin contrariul, deoarece numai simtind suferinta vom putea atesta intalnirea fericirii. Acea stare care iti acopera rana cu un bandaj vindecator, mult visata dorinta se transforma in realitate si atunci te simti din nou invingator. Am mai scris saptamana aceasta cateva randuri cu alta ocazia si spuneam ca omul e om si uita ca a mai trait aceste clipe si se incapataneaza cu ardoare sa nu tina cont de trecut...sa invete macar un minut din ce a mai simtit, din ce l-a ranit, din ce a gresit...dar, repet, suntem oameni si ne dorim prea mult intalnirea cu fericirea, ne facem din aceasta un scop al vietii, uitam sa traim celelalte momente care fac si ele parte din aceasta viata...ne ridicam stachete din ce in ce mai mari pentru a fi siguri ca niciodata nu le vom atinge, multiplicam asteptarile de mii de ori pentru a avea siguranta ca niciodata nu se vor indeplini. Si toate acestea cu ce scop? Simplu!...pentru ca nu stim ce urmeaza dupa fericire...asa si? Am simtit fericirea...sunt placut cuprinsa de acest sentiment unic, dar dupa ce am devenit invingator ce mai am de facut? Partea de management al fericirii lipseste, deoarece mereu ne facem planuri de cum sa ajungem la ea, dar nu ne punem niciodata problema ce vom face cu ea cand o vom avea.

Avem cei drept doua variante. Putem sa nu facem nimic pentru a o pastra, desi ne-am luptat cu tot sufletul pentru a o simti sau sa ne fie atat de frica de ce simtim incat sa o lasam sa plece...pentru ca daca inevitabilul s-ar intampla ti-ar rupe inima in zeci de bucati.

Prima varianta...pe care o numesc si varianta visatorului, apare din prea multa puritate. Crezi ca fericirea iti va fi fidela pentru ca ai luptat pentru ea, pentru ca ai avut rabdare si ai crezut in ea, dar uitam ca nu primim nimic gratuit in aceasta viata. Si fidelizarea trebuie meritata...sa lupti in cotinuare asa cum ai facut-o si pana in acel moment, sa nu te lasi prada iluziei ca totul merge de la sine, ca problemele dispar in neant doar pentru ca le ascunzi tu acolo. Totul in viata se castiga cu greu...o relatie apare pentru ca o meriti si pentru ca intr-adevar exista undeva in lumea asta imensa sufletul tau pereche, dar cam asta e oferta promotionala, restul se plateste. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit...nu trebuie sa ai bani pentru a fi fericit. Ma refer la faptul ca trebuie sa construiesti o relatie de succes, trebuie sa iti cumperi un abecedar al relatiilor si sa urmezi intocmai instructiunile de acolo pentru a fi fericit. Nu te poti lasa in seama destinului, pentru ca vei ajunge la un moment dat sa nu mai intelegi ce s-a intamplat, de ce esti nefericit, de ce iubirea a disparut, cand ai pornit de la ipotezele perfecte pentru un basm.

Intocmai cum inveti sa citesti si iubirea se invata, de fapt fidelizarea ei e subiecul teoriilor...ar trebui sa urmez cateva cursuri de acest tip...numai daca cineva ar fi indeajuns de invatat sa ni le predea, dar cu totii uitam de aceste cuvinte in momentul in care simtim fericirea, atunci cand ne simtim indestructibili...nimic si nimeni nu va poate lua acele clipe, nu va poate fura inceputul iubirii, dar viata va poate ascunde continuarea ei....si totul pentru ca nu vrem sa acceptam ca nimic nu merge de la sine, totul trebuie gandit, pregatit, invatat...De ce e atat de greu sa acceptam ca uneori trebuie sa renuntam la anumite lucruri importante pentru noi ca sa avem parte de fericire? Nu spun sa facem compromisuri...in nici un caz, pentru ca le-am facut si stiu prea bine efectele lor. Ma refer doar la a renunta la orgoliu. E un schimb echitabil, putin spus...de ce sa iti fortezi canalele gandirii cu vorbe ce functioneaza ca o bariera in calea cuvintelor spuse de persoana iubita, de ce sa aruncam cuvinte doar pentru a demonstra ca noi suntem mai destepti? E chiar atat de greu sa accepti ca nu le stii pe toate? E doar ea...persoana iubita, care are nevoie de tine, cerseste acele cuvinte pentru ca, poate, a avut o zi mai grea sau pentru ca, pur si simplu, iti simte lipsa.

Imi lipesc de multe ori palma mea de a lui cu dorinta acuta de a le transforma intr-una singura, pentru ca e tot ce imi doresc de la viata... de multe ori imi pierd privirea spre acele maine unite, gandindu-ma cat de mult il iubesc si cat de mult poate sa doara aceasta. Cat de mult mi-as dori sa nu-mi mai fie frica, cat de mult mi-as dori ca el sa inteleaga ce simt eu, dar sunt un simplu om incapabil sa se faca inteles, pentru ca in momentele de singuratate se pricepe de minune la cuvinte, dar in fata lui simte ca orice ar rosti nu isi are sens, neputand multumi dorinta mea de a transmite cu exactitate ceea ce simte, dar despre asta voi mai scrie cu alta ocazie...

Sa revin la cea de-a doua varianta posibila in fata fericirii, pe care o numesc varianta lasului, in sensul cel mai dragut cu putinta. Ma refer aici la cei ce gusta fericirea, o obtin cu greu, dar se gandesc si la ce s-ar intampla daca la un moment acest sentiment sublim i-ar parasi, si atunci il abandoneaza ei...si totul de frica sau din dorinta de a fi ei mai puternici decat oricine altcineva. Sa pleci de langa fericire pentru ca exista probabilitatea de 50% ca ea sa dispara de langa tine...fara sa iti pese de cealalta jumatate a probabilitatii ce ti-ar putea aduce fericirea pentru totdeauna. Acestia se afla pe o treapta mult inferioara fata de primii amintiti, pentru ca ii admir pe cei care macar risca, desi o fac intr-un mod gresit, dar ii aplaud pentru curaj...

Mi-as dori sa sustin ca exista o delimitare exacta intre cele doua categorii mai sus amintite...dar din pacate sunt multi dintre aceea care se lasa in voia fericirii crezand ca totul va functiona fara vreun efort din partea lor, iar la un moment dat isi regandesc alegerea de frica singuratatii...si renunta fara vreo lupta.

De multe ori m-am gandit ce as simti daca el ar pleca...si nu pot descrie nimic din ce ar fi, dar asta nu inseamna ca voi renunta doar pentru ca exista posibilitatea ca acea stare sa devina realitate. In acelasi timp am invatat ca trebuie sa muncesc pentru a-l pastra alaturi...incluzand in aceasta munca renuntarea la orgoliu. Mi-as dori sa inteleg de ce sa iti doresti mereu sa combati orice gand sau teorie expusa de persoana iubita, doar pentru ca tu crezi cu ardoare ca esti net superior tuturor...eu am renuntat de mult la asta si imi sustin ideile cu motive logice, dar de multe ori nici asta nu e suficient, pentru ca sunt multi dintre noi aceia care nu vrem sa vedem, refuzam orice gandire logica, doar pentru ca noi credem ca le cunoastem prea bine pe toate.