Am incercat sa scriu de mai multe ori aceste randuri...incepeam un cuvant, urma al doilea, poate chiar al treilea...dar urma o stergere sacadata a acestora. Nimic nu se lega...nu ca acum as avea vreo inspiratie deosebita, doar ca s-au mai linistit lucrurile...am putut sa ma inteleg, sa creionez cateva concluzii...
Desi promisesem sa scriu despre weekendul trecut, datorita vestilor din ultimele zile, am ajuns la concluzia ca nu mai prezinta interes si importanta...erau doar niste fleacuri, niste ganduri de copil necopt, rasfatat, ce isi doreste totul, fara sa ofere la fel...
Petreceam o seara de marti...singura...nu tocmai fericita, pentru ca asa imi mai place uneori sa imi las gandurile sa fuga departe...si astfel sa imi fac singura rau. Stateam cu ochii in TV, dar gandul era departe...alergand prin lumi imaginare, intunecate...reci...in care nimeni nu imi era alaturi, dar in loc sa revin in realitatea calda, am ales sa poposesc destul de mult timp prin lumi bizare. Recunosc ca viata mea nu e una perfecta, are suisuri si culmi inalte atinse cu greu, dar si pante alunecoase, pe care ma las purtata des...o nuanta veche de-a mea. Nu de putine ori imi imaginez cum ar fi lumea fara mine...cum mi-as dori sa ii fac pe unii sa sufere prin simpla mea disparitie. Pentru moment un zambet perfid imi este pictat pe chip...probabil emanat din toate suferintele adunate in sufletul meu. S-au adunat multe pe parcursul acestor ani...o iubire ce m-a facut sa cred ca traiesc basmul copilariei mele, ce s-a transformat pe parcurs intr-un cosmar din care nu mai puteam iesi...dorinta de a cladi o familie cu persoana iubita schimbata la 180 de grade in dorinta de a evada din stransoarea relatiei...am acumulat de-a lungul timpului sentimente de regret, de frustrare datorita slabiciunii de care am dat dovada...Toate acestea au dus la primele ganduri de a reactiona cu lasitate in fata insultelor primite din partea persoanei pe care o venerai...au fost multe seri in care priveam in lumea mea, in care eu nu mai eram...de fiecare data ma intreb...ce m-a oprit? Am un singur raspuns...frica de Dumnezeu a fost singurul meu obstacol de neinvins.
Stiu ca voi fi criticata...pentru multi va fi o surpriza, dar din moment ce am ales sa scriu pe un blog gandurile mele, am achiesat de la bun inceput ca voi "da din casa" lucrurile din toate categoriile.
Voi reveni la seara de marti...in care gandurile alergau in labirintul ametitor al lumii mele negre...Ma gandeam din nou la cine ar suferi, cine mi-ar simti lipsa...si, ca de fiecare data, am spus ca am prea multe de facut intr-un timp mult prea scurt...ca sa mai aloc timp si acestor momente de nesabuinta...si am adormit...
Dimineata de miercuri...as vrea sa o sterg din calendar...
Contrar obisnuintei mele am facut imprudenta de a da drumul la TV...mai bine nu faceam asta...am ramas cu ochii atintiti asupra lui, fara nici o reactie...in primul rand am citit "A murit Madalina Manole"...si dupa..."S-a sinucis"...am crezut ca e o gluma a mintii mele bolnave...ca sunt intr-un cosmar de-al meu...dar din pacate era realitatea cruda, sarcastica, ce radea de lovitura ce ne-o dadea...O femeie ce o admiram, o artista pe muzica careia am trait o poveste falsa de iubire...Mi-au revenit in minte imediat cuvintele bunicii mele care glumea uneori spunand ca sunt fata ei cu parul de foc. Nici nu stia cata dreptate avea facand aceasta asemanare....dar pentru a putea spune asta trebuia sa mai aiba putina rabdare cu noi pe aceasta lume, dar si ea s-a grabit, ca si altii, sa fuga de noi...
E a doua oara cand raman fara reactie in fata diapozitivelor vietii...Prima data actor principal era Laura Stoica, moment in care m-am intrebat de ce sa i se curme viata unei fiinte ce era in sfarsit fericita?...acum ma intrebam...de ce nu ai rezistat?...dar intrebarea pusa de aceasta data, nu avea tonalitatea sigura de prima data, deoarece mint, ascund raspunsul...stiu ce gandeste un astfel de om in acele clipe, dar incerc sa pun lacat pe aceasta parte a mea...pana acum a functionat.
Concluzie nu exista...doar puncte de suspans ce sa exprime cotloanele incalcite ale mintii mele...nu am viata la care am visat, dar nu as renunta niciodata la lupta de a o transforma intr-o copie proasta a perfectiunii imaginate...
Daca as accentua lipsa pozei perfecte de familie pe care o vezi pe masutele din casele altor persoane, golul lasat de cea ce m-a transformat in ceea ce sunt azi, esecurile repetate pe un anumit plan, visele amanate...cu siguranta as ramane blocata in lumea neagra a mintii mele. Dar, incerc sa ma agat de tot ce e frumos in viata mea...prieteni dragi, carora le pasa de ce mi se intampla, o mama pe care o ador, desi o supar cam des, un frate pentru care as face orice, o inima nou aparut in viata mea ce ma face sa zambesc din tot sufletul...ce ma intelege si atunci cand nici macar eu nu ma mai suport. Gresesc de multe ori...ii ranesc pe cei ce sunt vesta mea de salvare in aceasta viata, doar pentru ca stiu ca nu ma vor abandona niciodata....dar cu totii avem o limita...Sunt constienta ca daca nu voi fi mai echilibrata, mai intelegatoare, mai buna...voi pierde toate elementele mele de sustinere, iar atunci nimic nu ma va mai opri din caderea mea in gol...
doua lumi... multe persoane pastreaza in suflet existenta acestei paralele, dar putini sunt cei care recunosc si au puterea de a zice sincer, ce ascunde cortina. Asa cum mintea ta nu a vrut sa inteleaga stirea de miercuri, asa nici eu nu am putut sa cred ceea ce am citit mai tarziu, si s-au trezit multe ganduri..... mi-a placut cum ai scris, chiar daca subiectul nu graviteaza in jurul zambetului.
RăspundețiȘtergereMultumesc, Catalin!
RăspundețiȘtergereIn primul rand pentru ca mi-e dor de tine...esti asa departe..
In al doilea rand...iti multumesc pentru apreciere..astept sa revii pe meleaguri romanesti si sa mai pierdem orele cu discutiile noastre fara sfarsit:)