Ma bucur de o dimineata plina de soare, ma las mangaiata de raze de culoare si visez...Si ieri am rasfoit paginile ce au trecut pana acum, in cautarea pieselor lipsa. Puzzle-ul meu e format din imagini, amintiri, sentimente, prieteni...si ca orice joc e guvernat de viteza timpului. Am inceput sa umplu golurile cat mai repede, intr-un ritm ce imi adanceste ameteala ce a pus stapanire pe mintea mea de ceva vreme. As vrea sa fie complet la final, sa inchid coperta cartii mele cu un zambet larg pe al meu chip...dar cum pot eu oare sa comprim totul?
Am repetat prea des in ultimele luni ca simt ca pierd timp important...fiecare minut trebuie sa fie plin de viata, sa duca la completarea jocului meu. Mi-as dori sa pot sa gandesc ca voi ceilalti...sa nu imi pese daca nu voi avea timp sa duc totul la bun sfarsit, dar nu ne-am nascut cu totii sub o stea norocoasa.
Cand eram mica obisnuiam sa privesc cerul instelat alaturi de mama mea. Imi amintesc cu bucurie de luminitele ce se jucau in ochii mei ca niste licurici ametiti de imensitatea cerului...dar intotdeauna incercam sa descifrez lumina mea. Mi se parea mereu firava, caci palpaia ca un far ce anunta apropierea de salvare...Aveam momente cand lumina intensa imi incalzea inima, viata, planurile de viitor, dar imi aduc aminte si de momentele reci in care ma intrebam de ce nu pot fi ca ceilalti...sa am ce au ceilalti...intre timp am gasit raspunsuri la majoritatea semnelor de intrebare. Daca nu as fi simtit sagetile de gheata ale vietii, nu as fi stiut cand si cum sa ii ascult pe ceilalti, nu as fi stiut sa descifrez instantaneu inima oricarui necunoscut, nu as fi stiut sa ascult cu ochii ce altii imi exprima, nu as fi luptat pentru dreptate, nu as mai fi fost om pe deplin...Au trecut ani de cand nu am mai cautat pe cer destinul meu...dar stiu ca lumina lui descreste in intensitate si nu stiu daca vreau sau mai am puterea sa o readuc la normalitate. Stiu asta in fiecare moment in care ceata se aseaza pe gandurile mele, cand simt cum sangele incetineste si nu mai are puterea de a impinge fiecare celula prin labirintul prea bine cunoscut, cand imi las capul eliberat de ganduri pe perna si simt cum frigul pune stapanire pe mine...
Nu sunt trista...am trecut de mult de stadiul asta. Am acceptat dupa o lupta infernala cu mine insami ca nu e nimeni vinovat si ca trebuie sa imi multiplic resursele pentru fiecare zi, sa ii acopar pe cei de langa mine cu iubire, cu atentie si intelegere. Am plans, am trantit, am tipat, am lasat ganduri interzise sa imi treaca prin minte...am trecut prin fiecare etapa, dar acum sunt calma, impacata. Asa am reusit sa ajung in momentul in care simt fiecare secunda ce trece pe langa mine, sa apreciez fiecare sunet, fiecare culoare, fiecare cuvant si fiecare inima ce apare mai mult sau mai putin anuntata in puzzle-ul meu...simt parfum de iarna, intocmai ca atunci cand eram copil si imi simteam obrajii inrositi de frigul ce imi antrena sangele intr-o viteza nebuna...am reusit sa readuc nivelul micro in simturile mele...am reusit sa gandesc din nou cu luciditatea de alta data, sa vad miniaturile ce dau sens vietii mele si nu numai...
Regret poate doar ca am pierdut timpul cautand comori prea mari, uitand in anumite momente de valoarea ce o poate avea o singura bijuterie...
Acum, dupa cum spuneam si zilele trecute, sunt mandra de mine...am gasit undeva ascunse bine sub o plapuma de praf cateva resurse...si asa reusesc sa zambesc, sa privesc cu dragoste ochii persoanelor de langa mine, fara a le mai judeca deciziile...nu au cum sa cunoasca inima si mintea mea, din moment ce am decis sa le inchid spre binele lor...ei isi continua viata in ritmul normal...si e logic sa nu se potriveasca cu al meu, ce l-am pus pe viteza maxima...incerc sa ii trag pe unii dupa mine.
Dar altii se impotrivesc si stiu ca vor regreta fiecare cuvant, fiecare gest, fiecare clipa in care nu au gandit prea bine...si as vrea sa ii ajut, sa ii scutesc de aceste ganduri...dar refuza si atunci ii las sa isi continue drumul gresit.
M-am mobilizat si am inceput sa imi transform visele in realitate...caci am un amalgam de trairi ce vreau sa le pun in aplicare, un ghemotoc de sentimente ce trebuie asezat in inima mea. Desi simt de multe ori un gol, desi e greu sa pari neschimbata, desi e greu sa nu lasi adevarul sa se vada...sunt pregatita sa lupt pentru fiecare vis, pentru fiecare dorinta, pentru fiecare piesa din puzzle...voi negocia fara mila fiecare clipa...fara scuze, mila sau simpla compasiune din partea celorlalti...si asta pentru ca sunt o balanta ce tine prea mult la ceilalti, ce se gandeste prea mult la fericirea celorlalti sau pentru simplu fapt ca nu vreau sa castig prin trisare. Fiecare bucurie de pana acum a fost muncita, dorita si visata...
Dar trebuie sa recunosc ca am un as in maneca, ce imi da curaj, putere...se poate spune ca e cartea ce mi-o joc in fiecare zi...e sursa mea de energie, ce ma invata in fiecare zi cate ceva nou, ce imi arata de multe ori unde gresesc, ce ma completeaza printr-o simpla imbratisare, ce imi da putere prin simpla lui prezenta...doar el stie totul, doar el imi cunoaste gandurile...si poate de aceea m-am lasat intru totul in mainile lui, fara frica, fara indoiala. Ma bucur de ceea ce am cautat indelung, de aceea si simt o liniste imensa cand altii si-ar fi pierdut mintile de mult...ma bucur de niste ochi albastri ce stiu ca i-am impovarat deschizandu-mi inima si stiu ca nu voi reusi niciodata sa ii sterg asta din minte sau inima...dar, dupa cum spuneam si ieri, mai am o speranta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu