O singura sansa...

De multe ori sunt cuprinsa de disperare la gandul ca totul are un sfarsit. Se perinda in cateva secunde zeci de intrebari ce pot fi sintetizate printr-un simplu..."Si atunci ce rost mai are totul?". Imi alung repede gandurile negre pentru ca stiu ca nu exista un raspuns logic, doar poate unul care sa ma amageasca frumos.

Presupun ca nu sunt singura care s-a speriat de multe ori cand si-a dat seama ca nimic nu e etern...si tot ce traim si simtim in aceste clipe se vor termina odata. Si atunci care mai e rostul vietii...daca tot se termina si ne transforma pe noi la stadiul de amintire...si asta intr-un caz fericit. Mai exista si varianta sa fim dati uitarii instant ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat pana atunci, iar lumea isi va continua cursul firesc fara ca nimeni sa bage de seama ca noi nu mai suntem.

Urasc aceste ganduri, senzatia de nesiguranta ce ne-o ofera Cineva de Sus, dar totusi continui...de ce?nu stiu.

Nu am primit niciodata un raspuns la intrebarile mele...as vrea sa inteleg de ce sa te indragostesti de viata asta, daca totul se termina la un moment dat. De ce sa iubesti pe cineva, parinte sau frate, iubit sau prieten....daca in orice moment poate sa dispara de langa tine, distrugandu-ti intregul univers.Mai exista si varianta, mai buna pentru noi, de a ne termina invoiala cu viata inaintea lor si atunci sa sarim peste etapa de durere. Dar si atunci...te revolti ca ai avut o singura sansa.

Clepsidra cu nisip nu se opreste, oricat ai incerca...dar daca stai sa te gandesti la toate astea...iti garantez ca o vei lua razna instant.

Am fost intrebata in anumite circumstante dupa ce motto imi conduc viata...si am raspuns mereu prompt, fara sa ezit..."Am o singura sansa si trebuie sa o exploatez la maxim". Unii nu au inteles probabil ce am vrut sa spun, zicandu-si in sinea lor...inca una care viseaza, dand din cap doar pentru a nu parea dezaprobatori.

Nu e corect ce ni se intampla si din start pornim cu un dezavantaj enorm...uniii au spus ca ne nastem pentru a muri. Initial, cand inca nu puteam sa vad dincolo de cuvinte, eram intru totul de acord cu ei. Acum, in incercarea de a-mi gasi raspunsurile mult asteptate, am inteles de fapt ca e partial adevarat. Sustin din tot sufletul faptul ca nu e corect sa se termine totul...fara ca macar sa fim anuntati din timp de acest lucru uneori, dar scopul nostru e altul....nu sa murim, deoarece cu totii facem asta intr-un final, ci sa profitam la maxim de unica noastra sansa.

Am vrut de multe ori sa spun ca nu e corect cuvantul "viata", de fapt cuvantul in sine e corect, dar nu cred ca se utilizeaza cu sensul ce ar trebui..ma refer la cei ce cred ca au o viata, dar nu isi dau seama cat de fals e totul...a avea o viata mie imi suna a ceva etern...viata exista si nu se va termina vreodata, de aceea prefer sa spun ca avem sansa sa ne bucuram de viata si din pacate e doar una. Cati nu ne-am dori sa ni se mai acorde macar una in plus, in care sa luam totul de la inceput, sa facem totul mai bine, sa iubim mai mult, sa fim mai intelepti...sa nu ne lasam purtati de orgolii. Si totusi nimeni nu s-a bucurat de acest cadou.

Nu pot sa accept faptul ca odata voi fi doar amintire...nu pot, dar trebuie. Suntem fortati sa ne supunem acestei reguli. Tot ce am gandit si am simtit la un moment dat, in aceasta scurta sansa, nu va mai conta pentru nimeni. Poate unii dintre noi, mai norocosi, vor avea cateva persoane, care ca si numar m-as limita la aproximativ cinci, ce vor regreta disparitia noastra, dar si acestia pentru ceva timp. Si nu trebuie sa fim suparati pe ei, trebuie sa ii intelegem....deoarece si ei incearca sa profite din plin de timpul ce le-a mai ramas. Fiecare clipa ce trece imi sterge o parte din sansa mea....e ca un tort din care mi se ia felie cu felie...e dulce si gustos, dar cand se termina ai un gust amar ca mai vrei. Dar asta doar in cazul in care nu a fost suficient de concentrat...Mai sunt si cazuri, putine cei drept, in care ajungi la o varsta si Ii multumesti pentru tot ce ti-a oferit....si simti ca ti-ai terminat misiunea ta, ca ai facut tot ce se poate, corect si fara vreun regret, simti ca ti-ai transformat sansa intr-un cerc perfect, fara vreo fisura, fara vreun defect...Dar cati dintre noi vom ajunge sa atingem idealul?...poate nici unul. Eu cel putin cu siguranta nu...Stiu sigur ca cercul meu nu va fi niciodata inchis, va unul pus pe hartie cu greseli, pentru ca eu nu am gasit inca echilibrul si mereu uit ca nu voi fi aici pentru totdeauna. Nu vreau sa accept ca trebuie sa inchid acest cerc, pentru ca nu e corect...suntem ademeniti cu ceva extraordinar, ni se ofera sansa sa gustam din viata, dar dupa trebuie sa acceptam, fara vreun cuvant de spus, sa renuntam la ea. De ce sa imi arati cat de frumos si bine poate fi...daca tot iti iei cadoul inapoi? Si totusi exista si un raspuns...bucura-te ca ai avut sansa aceasta...pentru ca e una unica. Spun asta cu o durere ce nimeni nu o va intelege...iubeste viata pentru ca de aceea ti s-a dat ocazia sa o simti. Mereu am avut o strangere de inima cand am spus ca sansa de care ne bucuram cu totii e ca o clipire pentru intregul univers, o clipire in care ai posibilitatea sa vezi si sa intelegi mult....e doar o fractiune pentru intreaga viata...una infint de mica pentru ea.

Incerc mereu sa imi repet...ai o singura sansa...nu vei mai primi inca una, dar sunt om si uit uneori acest lucru. Ma consider importanta, desi sunt doar inca una care se lupta sa nu fie data uitarii la final, as vrea sa fac totul perfect, dar sunt om si gresesc din prea multa mandrie. Incerc sa alung mereu ceata ce apare in momente mele de incoerenta...in momentele in care uit tot ce am scris mai sus...dar sunt o simpla fiinta mai slaba decat se crede ea.

As vrea sa nu mai gandesc, sa intrerupt zecile de conexiuni puternic activate din mintea mea...sa nu imi mai pun intrebari, sa nu ma mai gandesc ca se va termina...si totusi nu pot sa fac asta. Raman cu aceeasi concluzie ce pe mine imi sfarama sufletul in fiecare zi...putin cate putin...ca totul are un sfarsit.

Nu vreau sa mai aud expresia..."timpul le rezolva pe toate"..asta pot sa spui doar daca esti sadic...ca da...timpul le rezolva pe toate. Te duce spre final din ce in ce mai repede si atunci cu siguranta le rezolva pe toate. Nu timpul le rezolva pe toate, nu vreau sa accept ca trebuie sa treaca ani ca sa ma simt implinita, ca sa fiu fericita, pentru ca cine stie daca voi ajunge la acea minunata varsta. Mai bine am spune ca timpul le termina pe toate si atunci as fi si eu de acord cu aceasta. Mie timpul mi-a luat multe...mi le-a furat cu zambetul pe buze, demonstrandu-mi inca odata ca el e mai puternic decat oricine. Dar sincer...chiar nu aveam nevoie de o asemenea demonstratie. Si totusi, lui nu i-a pasat, a furat echilibrul si de cinci ani si ceva astept sa isi faca efectul pe care unii il considera adevarat...ca timpul vindeca totul. Inca o mare minciuna ,spusa spre consolare...cand nu mai stii ce sa spui unui om ce sufera, incepi sa il minti. Cel putin asta am observat eu, de aceea eu de multe ori las linistea sa spuna tot ce simt in anumite momente in care cuvintele sunt de prisos. Sa ma intorc la timpul ce a trecut si nu si-a facut efectul...poate ca e cu efect intarziat la mine sau poate ca am dreptate cand spun ca singurul efect al timpului e sa astearna un strat de praf peste durere, care la primul gand ce il da la o parte lasa rana deschisa ca la inceput. Cat as vrea sa spun ca ranile se inchid si se vindeca...cat as vrea sa nu mai simt mereu golul ce mi l-a lasat cand a plecat...cand mi-a fost luata fara sa ma intrebe nimeni ce parere am de aceasta decizie, fara sa ma previna nimeni de ceea ce urma sa se intample. Si totusi...am cum sa schimb ce s-a intamplat? Daca raspunsul era da, probabil ca in acesti cinci ani as fi facut ceva in acest sens, dar adevarul e unul sec...nu.

Si atunci? De ce sa mai continui? De ce sa profiti de sansa? Un raspuns ar fi...pentru ca nu esti un las, care fuge de durere. Pentru ca cineva a crezut in tine si ti-a spus sa reusesti in viata...pentru ca cineva te-a iubit si altii te iubesc in continuare....pentru ca desi nu stii, unii ar fi pierduti daca tu ai disparea. Nu voi sustine ca toti mi-ar simti lipsa, dar sunt sigura ca as distruge macar cinci inimi. Si atunci, pentru ca ii iubesti mai mult decat orice pe lume, continui sa iti joci rolul, cautand sa faci totul perfect, fara sa lasi posibilitatea regretului sa apara vreodata...pentru ca am uitat sa mentionez...daca urasc ceva mai mult decat faptul ca avem doar o sansa, e faptul ca uneori ne mai permitem sa mai si regretam ce am facut. De ce nu intelegem din start ca nu avem voie sa regretam....de ce sa faci ceva gresit din moment ce nu o mai poti lua din nou de la capat? De ce sa traiesti cu gandul ca ai fi putut fi mai bun, mai intelegator, mai putin egoist decat de obicei, cu o inima mai calda...si nu sa faci asta de la inceput?

As da orice sa aflu si acest raspuns, pentru ca si eu am permis sa patrunda in inima mea un regret...ca nu am fost acolo cand trebuia...ca nu am crezut ce mi se spunea...si toate, pentru ca nu constientizam ca totul se poate termina oricand.

Au trecut cinci ani de atunci si ma bucur ca pot spune ca de atunci nu m-am mai lasat prada vreunui regret...nu regret nimic din ce am facut de atunci, bun sau rau, inteleasa de unii sau nu...dezamagindu-i pe altii sau nu...eu stiu ca am facut totul cu un scop, sa profit de unica mea sansa fara sa am dorinta imposibila de a mai da timpul inapoi...in cel mai rau caz poate doar mi-as dori sa il opresc si sa ma bucur mereu de viata.