Reteta fericirii mele

Multa vreme am crezut, cu naivitate pur copilareasca, ca fericirea ti-e pusa in geanta vietii numai dupa o lupta nebuna pentru ea. La 19 ani am picat din trenul de Piatra Neamt direct in Bucuresti, pregatita fiind de acasa, cu o lista de obiective, unele, simple stereotipii imprumutate de la cei din jurul meu. Planul era simplu. Ramanand fidela listei, fericirea urma sa apara cu fiecare punct bifat cu verde.

Acum, nu contest calitatea listei, nici vorba. Ci a planului care urma sa imi aduca fericire. Credeam ca e un punct final si nu o stare permanenta. Greseala mea, si a multora cu siguranta, a fost sa astept ca fericirea sa apara sau, mai rau, sa mi-o aduca cineva. Zici ca era un cadou impachetat in folie sclipicioasa, adus pe o tava, la fel de sclipicioasa si ea, de cineva ("Aducatorul" de fericire). Si toata "sclipiciozitatea" fericirii avea menirea de a ma atentiona, ca, da, acel cadou e Fericirea. Ca nu cumva, in goana zilnica si in iuresul evenimentelor, sa ratez sansa mea unica de a intalni fericirea. Dar, mai mult, cadoul urma sa il primesc doar dupa o lupta epuizanta, dupa ore de munca ce imi furau si ultima picatura de energie. Iar lupta trebuia sa fie facuta cu dedicare si epuizare neaparat. Sa uit ca sunt un simplu om. Mi-au trebuit ani sa inteleg ca fericirea nu-i un scop, nu-i un capat de drum, ci mi-e partener de viata, cu mici exceptii, ca de am fi fericiti necontenit, am fi plictisitori.  

La urma urmei, ce e fericirea? Opreste-te 10 minute din tot ce faci acum si incearca sa-i dai o definitie. Eu i-as zice multumirea inimii, incantatarea ochilor si ritmul constant al gandurilor. Dar sunt sigura ca fiecare o va explica diferit. Altfel spus, e acea stare pe care o simt atunci cand ma uit in jurul meu si sunt multumita de privelistea ce mi se asterne in fata ochilor, de binele pe care l-am facut altora, de scopul pe care l-am dat vietii. Fericirea e continua, te entuziasmeaza, e somniferul fiecarei nopti. Nu e unica, nu se joaca de-a v-ati ascunselea cu tine. Trebuie doar sa te cunosti pe tine si sa filtrezi totul prin inima. Fericirea vine din inima si nu din minte. Nu e rationala. Nu poti sa iti comanzi sa fii fericit. E provocata. Dar nu rar, ci aproape in fiecare clipa, doar trebuie sa privesti lumea cu bunatate, sa impartasesti sentimente nobile, sa faci ceea ce iti place, sa pictezi, sa canti, sa dansezi, sa te bucuri de ploaie, sa uiti de ce zic altii, sa nu te mai compari cu ei si sa ai puterea, rara de altfel, de a te uita cu ochi sinceri in propria-ti viata. Esti pe acelasi drum cu fericirea? Daca nu, schimba poteca.

Fericirea e provocata, nu coboara din cer. Asta-i clar. Dar nu de lucruri materiale, ci de o intelegere a vietii. De esti in cautarea asidua a fericirii, poate ca nu ai inteles inca ce vrei sa iti aduca viata. Nu stii ce te face fericit. Poate incerci retetelor altora, crezand ca exista o formula unica, cum ar fi: bani (cat de multi?), casa (cat de mare?) si masina (cat de scumpa?). Pacat ca nu se vorbeste mai mult despre individualizarea retetelor de fericire. Cu siguranta pe tine te fericeste ceva, ce pentru mine nu prezinta pic de interes. Despre asta e vorba. De unicitatea omului, de fiecare inima ce reactioneaza la stimuli diferiti si totusi de incapatanarea unora de a ramane la planuri generale, copiate, intocmai ca maimutele. Chiar nu poti sa iti prescrii singur reteta fericirii? O singura conditie ar trebui respectata: administrarea permanenta. 

Majoritatea oamenilor se plang de lipsa banilor, de lipsa vacantelor in tari indepartate, de job-ul istovitor ce le mananca si ultima secunda din viata. Dar de ce? Oare daca ar castiga 1.000.000$ la loto ar fi fericiti? Esti sigur ca da?

Se pare ca studiile fondate pe aceeasi intrebare zic altceva. E drept, nebun ai fi sa nu te bucuri in primele zile, chiar saptamani sau luni de norocul ce s-a varat in viata ta. Si dupa? Stii ce vrei sa faci cu 1.000.000$? Eu n-as sti si nici n-am scop sa aflu. Dar altii, norocosii lumii, cum i-am putea numi, povestesc cum, dupa o perioada, au revenit la aceeasi stare de fericire ca cea de dinaintea castigului cel mare. Fericirea e medie, nu extrema, e constanta, nu inopinata, e la tot pasul, nu se ascunde. 

Un studiu din Florida arata ca 1% din castigatorii la loterie dau faliment in fiecare an. Asta inseamna de doua ori mai mult decat media populatiei. Tot un studiu, de data asta britanic, sustine ca 44% din castigatori isi cheltuie "norocul" dupa maxim 5 ani. Si tot el zice ca nivelul de fericire la care te afli in momentul castigarii marelui premiu, determina eficienta administrarii banilor.  

Povestea lui Jack Whittaker, un barbat din West Virginia, care a castigat 315.000.000$ in 2002, spune cel mai bine cum banii nu garanteaza fericirea. El a scapat rapid de bani, in ciuda sumei imense castigate. A inceput prin opere de caritate. Un inceput bun. Si a ajuns, spre final, sa fie arestat de doua ori, ca mai tarziu, in 2007 sa fi ajuns cu aproape mai nimic in buzunare. Cuvintele lui in acele momente au fost: "I wish I'd torn that ticket up" ( "Imi doresc sa fi rupt acel bilet"). 

Nu zic ca nu sunt si exemple pozitive, in care banii au intetit fericirea. Dar ea era deja prezenta, iar banii au contribuit la transpunerea altor visuri in realitate.

Nu esti multumit cu job-ul actual? Schimba-l. Te innebuneste traficul orasului? Alege un alt oras, o alta tara. 

Zilele trecute, un francez aducea cuvinte de lauda Romaniei, caci da, avem o tara minunata. Dar, totodata, se minuna de nemultumirea oamenilor (intocmai vorbei: "Pacat ca-i populata" :) ), de dorinta lor de a avea plasme prea mari pentru living-ul lor, de a avea case prea mari pentru puterea lor financiara, de a locui in mijlocul orasului, de a nu mai lua in considerare si alte posibilitati, cum ar fi o casa modesta la tara. Nu toti trebuie sa conducem BMW-uri, nu toti trebuie sa fim corporatisti. Avem nevoie si de oameni simpli, inzestrati cu puterea de a intelege rostul vietii departe de galagia orasului. 

Arunca o privire pe situatia ta financiara inainte de a-ti cumpara penthouse-ul vietii tale. Stiu, poate vecinul isi permite, dar nu trebuie sa fim toti la fel. Nu e nici o rusine sa recunosti ca nu iti permiti un anumit lucru. E o calitate a oamenilor sinceri. Nu zic sa te limitezi, ci doar sa gandesti inainte de a lua o decizie. Va pastra ea fericirea din viata ta? Sau o va goni, lasand loc grijilor financiare, orelor suplimentare de la birou care nu te vor invoi nici macar pentru zilele de nastere a celor dragi. Si-asa ajungi, prea tarziu, sa realizezi ca ai gresit. Ca fericirea sta in lucruri simple, in oameni, in tine, in natura ce te inconjoara, in soarele ce iti alinta genele inainte de a face cunostinta cu o noua zi, intr-o carte. Ajungi in acel punct in care nu mai poti schimba nimic si esti inconjurat de obiecte. Dar unde-s oamenii, amintirile, multumirea ca ai schimbat ceva pe acest Pamant? Si-n schimb esti inconjurat de plasme, telefoane, tablete, mobila din lemn nobil, case cu prea multe camere. Ti-au adus ele fericirea? Probabil ca nu, si asta pentru ca fericirea nu e materiala. Plecam de aici, asa cum am venit. Lipsiti de lucruri. Lasam in urma o amintire, a celui care a inteles sau nu de ce s-a nascut.

Iar pe cei ce nu-s convinsi ca loteria nu asigura fericire, va invit sa cititi si articolul care a declansat randurile de mai sus.