Zambeste...si vei fi fericita...

De multe ori vad chipuri triste, cu riduri ce amintesc de dezamagirea oferita de viata...ochi ce si-au pierdut sclipirea de odinioara, ce nu mai exprima dorinta de a trai. Si atunci ma intreb cum reusesc micii robotei sa isi continue drumul, fara a cracni, fara a se gandi ca au si varianta de a cauta fericirea in alta parte. Nu am un raspuns inca...

Pot doar sa spun ce simt eu si asta voi si face, ca se pare ca de asta am ales sa imi astern gandurile pe un blog...pentru a deslusi itele mintii mele atat pentru simpla mea persoana, cat si pentru ceilalti. Sunt multe momente in care nici eu nu ma inteleg, dar sunt alte milioane de clipe in care ma citesc usor, dar aleg sa ascund, cu un efort imposibil pentru altii, ceea ce gandesc. De ce accept aceasta varianta? Nu am un raspuns nici pentru asta...

Azi nu voi oferi raspunsuri, ci doar voi ridica bariere in calea intelegerii...pentru ca la urma urmei asta e viata noastra, un sir de intrebari, o mare de indoiala. De ce as strica eu misterul ce ne da sens vietii?

Am ales de ceva vreme sa construiesc...sa zidesc o viata, sa pictez un zambet...sa adun amintiri intr-un colaj de vise, sa le transform peste ani in oglinda vietii mele, deschisa celor ce vor dori vreodata sa ma cunoasca. Nu trebuie sa mai pastrez in suflet idei ce mor de sunt inchise, ci vreau sa le dau viata, pentru ca numai astfel voi capata eu viata si voi lasa in urma o poveste. Nu imi plac schitele, nuvelele si nici macar basmele...sunt scurte, ireale, frumoase la inceput. Imi doresc sa am un roman de viata. I-am schitat intriga, dar are sute de pagini de actiune albe...ce asteapta sa primeasca randurile scrise de mine. Am uitat in anumite momente ca nu se pot scrie singure, ca nu poti implini idealuri visand doar la ele, ci trebuie sa te misti, sa alergi, sa obosesti, sa te joci si sa respecti regulile impuse de viata. Am fost intr-o pauza, dar am revenit...

Am analizat ce vreau sa pun pe pagina mea de vise si am ales punctul forte...daruire. Numai asa pot sa primesc fericire...daruind, dedicandu-ma altora si pastrandu-mi mintea mereu clara. Am ales sa joc din nou, sa risc, dar cu analiza bine gandita in prealabil.

Iarasi m-am abatut de la subiectul pe care vroiam sa il dezbat. E defectul meu...mereu ma abat de la ce e important, mereu ignor ce conteaza cu adevarat, mereu refuz sa vad semnalele ce anunta furtuna...dar mereu revin, mereu afisez zambetul pur pe al meu chip, pentru ca numai el ramane cand totul dispare. E singurul ce imi aduce fericirea prin simpla lui postare...

Unii ma intreaba...cum reusesti sa te reinventezi mereu cand esti jos, cum renasti si poti fi fericita din nimic? Dar ei nu inteleg ca fericirea mea consta in acel zambet ce imi umple inima de iubire...iubesc lumea ce mi-a fost data sa o cunosc, iubesc copiii si voi face tot posibilul sa le ofer o parte din viata mea, iubesc prietenii ce nu m-au lasat cand mi-a fost greu, ce si-au intins bratele mereu dupa mine, chiar si atunci cand am vrut sa le intorc spatele...Inima mea e plina de iubire, iar asta e greu de inteles de unii, care considera ca ar trebui sa plang, sa fiu la limita puterilor, dar eu simt ca am mai multa forta ca niciodata, gasesc fericire in cel mai mic lucru ce imi apare in cale. Poate nu e corect, dar nu imi pot ascunde sentimentele. Inima mea decide pentru mine, am renuntat pentru o perioada la ratiune, la logica, imi calauzesc pasii dupa busola sentimentelor.

Nu imi mai propun nimic pe termen lung, ci traiesc secunda ce tocmai a trecut, imi umplu inima cu minute vii ce vor schita pe al meu colaj o viata de vis.

Zilele trecute inima mea a vibrat la auzul tragediei din Polonia...iar pasii mei s-au indreptat spre locul in care s-au strans mii de flori si lumanari ce au luminat calea sufletelor poloneze. Am asezat cu grija buchetul de lalele rosii, am stat ghemuita, incercand sa dispar pentru cateva minute din calea celorlalti...sa fiu doar eu si cei ce si-au pierdut viata in acelasi loc in care acum 70 de ani alti 96 de polonezi isi dadeau viata... durerea m-a chemat in acel loc, poate pentru ca sufletele triste se aduna pentru a-si impartasi povestile sau poate pentru ca aveam nevoie ca realitatea cruda sa alunge gandurile unei mici rasfatate...orice ar fi fost, pentru mine a fost primul pas spre vindecare, a fost primul pas facut in noul joc.

Al doilea e facut pe jumatate...se va finaliza luni, odata cu vizita ce o voi face la Fundatia Principesa Margareta...dar cum inca e doar in stadiu de proiect voi da mai multe detalii cu alta ocazie.

Si asa imi las viata pe mainile inimii...si efectele pozitive s-au vazut instant...oameni ce imi zambesc multumiti de ceea ce le ofer... zambete oferite drept raspuns la zambetul meu, inimi ce se sincronizeaza cu inima mea...sper ca am putut oferi un raspuns pentru fericirea mea.

Clepsidra isi continua activitatea si nu am timp sa fiu trista...am prea putin timp la dispozitie si vreau sa eman fericire, sa radiez, sa vindec suflete, sa ii ajut pe ceilalti, sa bifez obiective...sa imi joc rolul ca o profesionista, sa imi primesc premiul la final...fericire pura....

I-ati vazut vreodata pe cei ce stralucesc pe covorul rosu ca s-au plans din cauza sacrificiilor ce le-au facut pentru a ajunge acolo? Nu...pentru ca asta presupune atitudinea unui profesionist. Sa fie prezent pe scena, dar in acelasi timp sa stie sa isi puna in valoare discretia distinsa...

Am ales sa fiu profesionista in rolul ce il am in piesa de teatru ce o joc pentru totdeauna, sa las la vedere doar energia ce trebuie expusa, sa pastrez doar pentru mine ce nu conteaza...sa stralucesc de fericire, sa visez cotloane intunecate, sa uimesc lumi intregi cu daruirea mea, sa visez caderi in abis, sa iubesc lumea fara limite, sa visez cum urasc ce m-a ranit, sa imi joc rolul de exceptie...unicul meu rol.

As putea umple mii de pagini cu ganduri...dar e mai de folos sa umplu paginile vietii mele, sa continui intriga scrisa deja...sa invat si sa pun in scena o piesa de valoare...sa creez...sa simt...sa iubesc...sa exprim viata si sa eman fericire si pentru cei ce sunt prea egoisti ca sa inteleaga minutele ce le pierd inutil cu alte sentimente ce dor, sa constientizeze ca isi pierd singura sansa la un rol perfect....ma simt ca un glob de energie, iar zambetul meu se alimenteaza din aceasta sursa....